SCUFUNDA, scufund, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a băga cu totul în apă sau în alt lichid; a (se) cufunda. ♦ Spec. A dispărea sau a face o navă să dispară sub nivelul apei (în urma unei avarii). ♦ Refl. Fig. (Despre aștri) A apune. 2. Refl. A intra (adânc) în ceva, a se afunda (într-o materie moale); a se adânci, a se înfunda. ♦ (Despre ochi) A se înfunda în orbite. ♦ (Despre pământ) A se prăbuși, a se surpa. ◊ Expr. N-are să se scufunde pământul = nu se va întâmpla nici un rău, nu va fi prea mare pagubă. 3. Tranz. și refl. Fig. (Rar) A face să fie sau a se lăsa absorbit de o activitate, de o preocupare. – Pref. s- + cufunda.

COLAC ~ci m. 1) Pâine albă în formă de inel, împletit din două sau mai multe vițe de aluat. ◊ A se face ~ a sta culcat cu corpul încovoiat. Omul nu fuge de ~, ci de ciomag fiecare se ferește de rău, nu de bine. A aștepta pe cineva cu ~ci calzi a-i face cuiva o primire cordială. ~ peste pupăză la un necaz se adaugă altul. La cel bogat vine și dracul cu ~ celui norocos îi merge bine întotdeauna. Cum e sfântul și ~cul după cum e omul, așa este și atitudinea față de el. 2) Obiect de formă inelară având diferite întrebuințări. ◊ ~ de salvare cerc de plută sau de cauciuc (umflat cu aer sau cu alt material ușor), folosit pentru a ține la suprafața apei un naufragiat. ~ de fum rotocol de fum de țigară. 3) Îngrăditură de piatră sau de lemn a unei fântâni; ghizd. /<sl. kolați

LUP ~i m. Mamifer carnivor, asemănător câinelui, care are blană sură, cap mare cu bot ascuțit, gât gros și coadă stufoasă. * ~ în piele de oaie om rău și nesincer. Vorbești de ~ și ~ul la ușă se zice când vorbești despre cineva și acesta tocmai atunci apare. A da oile în paza ~ului a lăsa pe cineva sau ceva la dispoziția răuvoitorilor. ~ul își schimbă părul, dar năravul ba deprinderile rele nu se uită (ușor). ~ bătrân om hâtru și cu experiență bogată. A scăpa ca din gura ~ului a scăpa cu greu dintr-o mare primejdie. A mânca ca un ~ a mânca mult și cu lăcomie. Foame de ~ foame mare. A se duce ca pe gură de ~ a dispărea repede și fără urme. Și ~ul sătul și oaia întreagă se spune când se face dreptate ambelor părți aflate în conflict. Iarna n-au mâncat-o ~ii iarna încă nu s-a sfârșit. 2): ~ul-bălții știucă. ~-de-mare a) pește marin cu dinți puternici; b) specie de focă; c) marinar experimentat. ~ul-vrăbiilor pasăre răpitoare cu spinarea cenușie, cu aripile și coada neagră. ~ marsupial mamifer carnivor, de talia unui câine, cu blană cenușie și cu dungi pe spate. 3) art. Constelație din emisfera sudică. /<lat. lupus

bălțát, -ă adj. (lat. balteatus, încins, adică „vărgat”. V. balț). Cu pete marĭ albe pe trup: cal bălțat. Multicolor și fără gust: îmbrăcăminte bălțată. Fig. Iron. Amestecat, neomogen: societate bălțată. Moțat, breaz, distins în rău: nu fi așa de bălțat! V. breaz și peag.

ínimă f., pl. ĭ (lat. ánima și ánimus, suflare, suflet, vgr. ánemos, vînt; it. ánima și álma, suflet, sic. arma, pv. cat. sp. pg. alma, vfr. alme, nfr. âme. V. animal, unanim, anemonă). Organ care împinge sîngele’n vine și-l face să circule. (Inima e situată în pept, puțin la stînga, e împărțită în patru cavitățĭ [V. auriculă și ventricul], se mișcă perpetuŭ, și cînd se oprește, animalu moare). Fig. Parte centrală saŭ principală: Bucureștiĭ îs inima Româniĭ. Mijloc, parte interioară importantă: inima unuĭ arbore, inima unuĭ car (bîrna care unește osiile între ele), inima pămîntuluĭ, inima ĭerniĭ (timpu din mijloc, timpu mareluĭ ger). Inimoșie, dispozițiune a sufletuluĭ, avînt, brio, foc, curaj: a lucra, a cînta, a lupta cu inimă. Afecțiune, ĭubire: inimă de tată. Pop. Stomah: mă doare inima. Durere de stomah (saŭ chear diareĭe): l-a apucat inima. Inimă rea saŭ neagră, caracter veninos, fără milă. Inimă rea, întristare, supărare: a murit de inimă rea, nu-țĭ face inimă rea (nu te întrista!). Inimă albastră, melancolie: un cîntec de inimă albastră. Om de inimă, inimos, entusiast, generos. Tragere de inimă, bună-voință, dispozițiune de a face ceva. Inimă de aur, inimă bună, miloasă. Inimă de peatră, de fer saŭ de gheață, fără sentiment. A prinde inimă, a prinde curaj. A ți se rupe inima de milă, a-țĭ fi foarte milă. A-țĭ deschide inima, 1. a spune cuĭva secretele tăle, 2. a arăta cuĭva toată simpatia. A te durea inima, 1. a fi întristat, 2. (pop.) a te durea stomahu. A fi bun (saŭ răŭ) la inimă, 1. a nu avea sentiment, 2. a nu avea curaj. A avea ceva pe inimă, a avea o supărare, o întristare. A pune la inimă, a te întrista, a te supăra. Din (saŭ cu) toată inima, cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea (dorința). Din inimă, din adîncu inimiĭ, cu tot sentimentu, cu toată durerea orĭ doru. Nu mă lasă inima să-l părăsesc, n’am curaj, nu mă îndur să-l părăsesc. A-țĭ sări inima din loc, a tresări. A fi cu inima sărită, a fi plin de neliniște, a fi foarte îngrijorat. A fi cu inima friptă, a fi întristat. Fam. A-țĭ da inima brîncĭ, a te îndemna inima. A-țĭ merge ceva la inimă, a te unge ceva la inimă, a-țĭ plăcea mult. A ți se pune un lucru, o vorbă pe inimă, a-țĭ fi foarte greață (scîrbă) de ĭa. A-țĭ sfîrîi inima după ceva, a dori foarte mult. A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ maĭ urît cu tronc), a-țĭ plăcea dintr’o dată foarte mult. A nu-țĭ fi inima la loc, a fi neliniștit, îngrijat. A-țĭ veni inima la loc, a te liniști, a nu maĭ fi îngrijorat. A-țĭ răcori inima, a-țĭ lua satisfacțiune (răzbunîndu-te, mărturisind un păcat ș. a.). A-țĭ rîde (saŭ a-țĭ crește) inima (de bucurie), a te bucura foarte mult. A-țĭ plînge inima (de întristare), a te întrista foarte mult. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a îndrăzni în fine, a te hotărî în fine să înfrunțĭ periculu. (Pop.) A ți se pune soarele drept inimă, a ți se face foame, a flămînzi.

dispus a. 1. gata de a lucra; 2. în dispozițiune (bună sau rea): nu-i bine dispus azi.

SCUFUNDA, scufund, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a băga cu totul în apă sau în alt lichid; a (se) cufunda. ♦ Spec. A dispărea sau a face o navă să dispară sub nivelul apei (în urma unei avarii). ♦ Refl. Fig. (Despre aștri) A apune. 2. Refl. A intra (adânc) în ceva, a se afunda (într-o materie moale); a se adânci, a se înfunda. ♦ (Despre ochi) A se înfunda în orbite. ♦ (Despre pământ) A se prăbuși, a se surpa. Expr. N-are să se scufunde pământul = nu se va întâmpla niciun rău, nu va fi prea mare pagubă. 3. Tranz. și refl. Fig. (Rar) A. face să fie sau a se lăsa absorbit de o activitate, de o preocupare. – Pref. s- + cufunda.

ASCULTA, ascult, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Complementul indică ceea ce se face auzit sau, p. ext., persoana sau instrumentul care emite sunetele) A se strădui să audă, a urmări cu atenție pentru a auzi (1). Ciobanul a oftat și a ascultat austrul în cercevelele ferestrelor. SADOVEANU, N. F. 19. Auzea din partea bolnavă un geamăt surd. Rîndunica-l asculta pătrunsă de amară durere. BASSARABESCU, V. 51. ♦ A auzi. În privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult. COȘBUC, P. I 49. Vino, bade, sările De-ascultă mustrările, Cum mă mustră măicuța, Bade, pentru dumneata! JARNÍK-BÎRSEANU, D., 269. 2. A-și încorda atenția, a fi atent la ceea ce se spune, se cîntă, se povestește. Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, îi spionează, ș-atunci își scoborau glasul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. Fata asculta cu toate urechile și făcu precum o învăță calul. ISPIRESCU, L. 18. Eu sînt dator să spun povestea și vă rog să ascultați. CREANGĂ, P. 248. «Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează!» El asculta tremurător, Se aprindea mai tare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (În corelație cu verbul «a sta», arată o acțiune de durată) Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult. COȘBUC, P. I 263. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și indicînd persoana sau instrumentul care se face auzit) Foicică mărăcine, Ascultați, boieri, la mine. TEODORESCU, P. P. 517. ♦ A controla dacă elevul și-a însușit cunoștințele predate, cerîndu-i să facă o expunere orală. Învăța împreună... eu la gramatică și tu ce-i vrea; apoi mi-i asculta. CREANGĂ, A. 87. ♦ (Cu privire la martori) A lua depoziții, a înregistra declarațiile făcute; a audia. ♦ A examina (un bolnav) aplicînd urechea pentru a urmări fenomenele respiratorii sau bătăile inimii; a ausculta. Doctorul l-a ascultat la piept. 3. A crede, a da crezare, a băga în seamă, a acorda importanță. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. 4. (Cu privire la o dorință, o rugăminte etc. sau, p. ext., la cel care o rostește) A lua în considerare, a împlini, a satisface. Chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? EMINESCU, O. I 120. ♦ (Cu privire la un sfat, un ordin etc. sau, p. ext., la cel care îl rostește) A se supune, a se conforma, a da urmare, a face întocmai. În sfîrșit te dai pe față!... Și nu m-ai chemat aicea sfatul spre-a mi-l asculta. DAVILA, V. V. 159. Dacă vei merge cu mine, îi zise calul, habar să n-ai... Pe voi sluji cum am slujit și pe tată-tău. Numai să m-asculți. ISPIRESCU, L. 16. ◊ Fig. Mi-am ascultat inima și-am venit să te îmbrățișez. GALACTION, O. I 225. ◊ Intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată. CREANGĂ, P. 203. O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor. S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor. EMINESCU, O. I 191. Că bădița-i tinerel, N-ascultă boii de el. HODOȘ, P. P. 56. Las’să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218.

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Transilv., Mold., Bucov.) 1. Stare de durere sufletească, tristețe, jale, mîhnire; părere de rău. Nu te da bănatului Ca iarba tăiatului, Nu-ți vinde necazului Florile obrazului. TOMA, C. V. 386. Mereu se depărta de sat Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat. COȘBUC, P. I 233. N-am dus și nu duc destul bănat după cei trei [copii]? Acum te mai prăpădești și tu prin cea săcreată de lume! RETEGANUL, P. V 28. Lîngă munte Este-o punte, Și la capătul punții Scrisu-i dorul mîndruții; La capătul celălalt, Scrisu-i și-al badei bănat, Că s-a dus și m-a lăsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. A-i fi bănat = a-i fi jale, a-i părea rău. Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat, Daca s-ar fi măritat De aci al treile sat; Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. ALECSANDRI, P. P. 303. 2. Supărare, mînie, necaz, ciudă, pică. Nu știu ce-i cu tine, Că tot porți bănat De te rîd prin sat, Și porți jale-amară De te rid prin țară! COȘBUC, P. II 145. ◊ Expr. (Ca formulă de politețe) A nu-i fi cu bănat = a nu lua rugămintea (sau întrebarea) cuiva în nume de rău. Într-un tîrziu... a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: Departe-i pînă-n sat? Să nu vă fie cu bănat: întreb, că sînt drumeț. COȘBUC, P. I 228. Mă rog, să nu fie cu bănat, dar ia spune-mi cum te cheamă. SBIERA, P. 193. Nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu! CREANGĂ, P. 127. Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat. EMINESCU, O. I 146. 3. Învinuire, reproș, imputare; mustrare, înfruntare. Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și timp în felul său; că profesorul... zicea: «Luați de ici pînă ici...». Și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întîmplării, care a făcut pe oameni așa cum sînt. CREANGĂ,89. Aceste bănaturi ți le scriu din toată durerea.inimii, doresc ca ele să fie nemeritate. KOGĂLNICEANU, S. 218. [Mîndra] ți-o trimite, bade, carte, Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 135. 4. Bănuială, prepus. Ar trebui să mă ceri la mama, atunci ai putea veni cît de des; și ea n-ar avea nimic de bănuit. – Despre bănat nu mi-i teamă, dar, vezi, n-am vreme să mă ocup cu astfel de lucruri. CONTEMPORANUL, V_II 499.- Pl. și: (rar, 1) bănate (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313).

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

CÎINE, cîini, s. m. (Și în forma regională cîne) 1. Animal mamifer carnivor, din aceeași familie cu lupul și cu vulpea, domesticit și folosit pentru pază, vînătoare etc. Cînele zvîcni înainte și prepelița sări în aer și porni sfîrîind în zbor, la înălțimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni... «Te-or răzbuna copiii mei! – Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la cîni!» COȘBUC, P. I 114. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. Păcat, sărmanul, să moară ca un cîne. CREANGĂ, P. 330. În satul fără cîini, te plimbi fără băț (= unde nu te simți în primejdie, nu-ți iei măsuri de apărare). ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A trăi ca cîine cu pisica sau a se mînca ca cîinii = a nu se înțelege de loc, a trăi în certuri, în dușmănie. A tăia frunză cîinilor (sau la cîini) = a trîndăvi, a nu lucra nimic. A trăi ca cîinele la stînă = a trăi bine. A petrece ca cîinele în car = a petrece rău. Nu e nici cîine nici ogar = n-are nici o trăsătură distinctivă. Nu-i numai un cîine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face. Cîinele care latră nu mușcă = cel care face multă gură nu e totdeauna cel mai primejdios. Îi mănîncă cîinii din traistă v. mînca. Cîine-cîinește v. cîinește. Porc de cîine v. porc. A ieși ca cîinele din iarnă = a fi foarte slab. A da cu căciula în cîini v. căciulă. Viață de cîine = viață grea, lipsită de bucurii. ◊ (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e belșug. (Cu o construcție mai rară) Trăiesc de cînd cîinii purtau colaci în coadă. ALECSANDRI, T. I 358. ◊ Fig. Nume dat unui om rău, hain. Ne-ai vîndut cu mîinile legate, cîine! DAVIDOGLU, O. 111. ◊ Expr. A fi cîine = a fi rău, hain. Destinul ne-a fost cîine. TULBURE, V. R. 26. Dar, zău, doru-i mare cîne, Peste multe dealuri vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. A-i fi cuiva cîine = a te purta cu cineva cu cruzime, în mod hain. 2. Compuse: cîine-de-mare = specie de pește de mare cu pielea foarte tare; cîinele-mare = numele unei constelații boreale (din care face pafte și Sirius, cea mai luminoasă stea de pe boltă); Cîinele-mic = numele unei constelații boreale, între Hydra și Orion; cîinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cîrlig osos la unul din capete. Cînele-babei e flocos ca un cîne și mușcă. MARIAN, INS. 277; laptele-cîinelui v. lapte. – Variantă; (Transilv., Mold.) cîne s. m.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

MĂRĂCINE, mărăcini, s. m. (Adesea la pl.) Nume generic dat la diverse plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul unor asemenea plante, prevăzut cu țepi, care se agață de hainele oamenilor și de blana sau lîna animalelor. V. scai, scaiete. Sub licăririle de afară descoperii acolo un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. I 81. Rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. (În forma mărăciune) Învățătorul este pentru un tînăr... ca plugarul bun care curăță de mărăciuni țarina sa. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ Expr. A sta (ca) pe mărăcini = a fi nerăbdător, a nu avea răbdare; a sta (ca) pe ghimpi. Stăteai pe mărăcini să se facă ziuă mai repede, ca să ajungi acasă. PAS, Z. I 234. A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. Nu poți trăi nici în sat; Nici în sat nici în vecini, Trăiești ca pe mărăcini. BIBICESCU, P. P. 177. ♦ (La pl.) Mărăciniș. Cunosc un domn revizor care s-a ascuns două săptămîni în mărăcini. DAVIDOGLU, O. 89. – Variantă: mărăciune s. m.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, fiind principalul organ de percepere a gustului și servind și la mestecarea și înghițirea alimentelor; pentru om este și organul principal de vorbire și de rostire a sunetelor. În frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt ori zece dulăi. GALAN, B. I 239. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presară cu sare. CREANGĂ, P. 13. Focul pîlpăie mereu, Roș ca limba unui zmeu. ALECSANDRI, P. A. 94. Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească, se spune despre cineva care știe multe, dar e silit să tacă. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mînca cu poftă mare; b) a se abține, în ultimul moment, de a spune ceva nepotrivit. A alerga sau a umbla după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obții ceva (sau a încerca să găsești pe cineva, de care ai mare nevoie). Cîți sînt cu averi mari, cari aleargă după pensie cu limba scoasă. ALECSANDRI, T. I 385. A asuda sub limbă v. asuda. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a fi foarte ostenit, a cădea de oboseală. Am să te strîng în brațe, pînă ți-o ieși sufletul. – Și eu pe tine, pînă ți-o ieși limba de-un cot. ALECSANDRI, T. I 445. A avea limba încărcată = a avea limba albă, ca urmare a unei indigestii. ◊ (La oameni, același organ, privit ca principal organ al vorbirii) Suflete, adă-ți aminte, Limbă tu, caută cuvinte Și spune Pe meștere strune Cum s-a-ntîmplat. BENIUC, V. 120. Mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii... despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească! CREANGĂ, P. 94. Ce-i mai dulce și totodată mai amar pe lume? (Limba). SBIERA, P. 320. Limba taie mai mult decît sabia. (Expr.) Gură am, limbă n-am = multe aș putea spune, dar sînt silit să tac. A fi (sau a avea) limbă lată = a vorbi urît. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos. A fi cu limba (fagur) de miere = a fi dulce la vorbă, a vorbi frumos, elocvent. A avea limba lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi mult, a nu păstra o taină, a fi indiscret, flecar. A avea mîncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, indiscret. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (a tăia sau a lega) limba cuiva = a opri (pe cineva) să vorbească. Cum văz eu, a zis califul, dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? CARAGIALE, P. 128. A i se lega (cuiva) limba v. lega. A i se dezlega (cuiva) limba v. dezlega. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurățeilor un pahar de vin roșu de dealul Răzvadului și prinsese la limbă. GHICA, S. A. 14. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească, a nu (mai) avea siguranța vorbirii (din cauza unei emoții). A-și pune frîu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a vorbi ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită sau rea, de șarpe = (a fi) om răutăcios, malițios. Am limbă rea. Le cam potrivesc [poreclele]. STANCU, D. 27. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a-l face, a-l ispiti să vorbească, a-l descoase. Ai fi vrut să intri în vorbă cu niscai băieți... să-i tragi de limbă. PAS, Z. I 292. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a se căi că a vorbit ceea ce nu se cuvenea. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a-și aminti vag un cuvînt, un nume etc., a fi aproape gata să ți-l poți aminti și să-l poți rosti. I se bate limba-n gură = vorbește repede și rău. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă = vorbește cu ușurință și fără menajamente, spune ceea ce gîndește. Dar părintele Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. CREANGĂ, A. 137. ◊ (Același organ al unor animale, servind ca aliment) Limbă de porc afumată. ▭ Refuză și limbi și cașcaval. ALEXANDRESCU, M. 314. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. Structura gramaticală a limbii și fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esența specificului ei. STALIN, PROBL. LINGV. 23. Apărută în procesul muncii, asigurînd comunicarea între oameni, limba a avut un rol hotărîtor în apariția și dezvoltarea conștiinței omenești. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 387, 6/2. Fiecare limbă își are legile sale proprii interne de dezvoltare. ROSETTI, S. L. 15. Limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește [pe oameni] în înțelegere. EMINESCU, N. 32. Uitasem că sîntem romîni și că avem și noi o limbă. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ Fig. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Se văzu încongiurat de o mulțime de paseri... țipînd pre limba lor. ISPIRESCU, L. 75. Vînătorii știu cum că «toată pasărea pe lume după limba ei piere». ODOBESCU, S. III 10. ◊ Limbă vie v. viu. Limbă moartă v. mort. Limbă veche v. vechi. Limbă națională v. național. Limbă maternă v. matern. Limbă vorbită v. vorbit. Limbă scrisă v. scris. Limbă literară v. literar. Limbă internațională sau universală v. internațional. Limbă analitică v. analitic. Limbă sintetică v. sintetic. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. Ascultau minunați o limbă cu înflorituri și cu tîlcuri necunoscute pentru dînșii. SADOVEANU, O. VI 135. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica semenilor gîndurile și simțirile. Limba surdo-muților. ▭ Vreu a fi cîntată în limba armoniei. ALECSANDRI, P. II 113. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. Merg cu tine... Îmi ești drag, ai un suflet ciudat și o limbă dulce. SADOVEANU, O. VII 23. Limba dulce mult aduce. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. Cu limbă de moarte însă-i las cuvînt după inima mea: să-mi înjuge boii la car și să-i dăruiască lui Fulger. MIRONESCU, S. A. 86. Bietu răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. Tată-su cu limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. ȘEZ. VII 50. A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurămînt) să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. L-a legat pe Dima cu limbă de moarte să n-aibă liniște pînă nu i-o duce vestea morții tocmai în sat. GALAN, Z. R. 41. (Neobișnuit) A lua limbă = a lua cuvîntul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbă... aducînd vorba cam așa. DELAVRANCEA, S. 83. 3. (Învechit și arhaizant; mai ales în legătură cu verbele «a da», «a lua», «a prinde») Informație (asupra intențiilor tactice ale dușmanului), relație, veste, știre. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului... să avem și limbă de mișcările lui. BĂLCESCU, O. II 113. ◊ Expr. A prinde limbă = a culege informații, a spiona, a iscodi. Le-a dat nemților mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ș-a prins și limbă. SADOVEANU, Z. C. 83. Am cercat să m-apropii de lagărul leșesc ca să prind limbă și să aflu ceva. ALECSANDRI, T. II 21. 4. (Învechit și arhaizant) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (II 1); popor, neam, națiune. Împărăția slăvitului stăpîn al nostru, biruitorul tuturor limbilor, sultan și padișah Mehmet. SADOVEANU, Z. C. 89. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal îngroșată la un capăt și agățată în fundul clopotului, care, prin mișcare, lovește în pereții acestuia, făcîndu-l să sune. Este și-un șchiop, care se leagănă în cele două cîrje ca o limbă de clopot. C. PETRESCU, R. DR. 192. Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă și-n vorbe sufletul o schimbă. GOGA, C. P. 130. Limbi [de clopot] bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur. MACEDONSKI, O. I 154. 2. Fiecare din arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn prețios. DUMITRIU, N. 65. Un ceasornic vechi de lemn, prins în perete, își plimbă limba dintr-o parte într-alta. STANCU, U.R.S.S. 40. 3. Unealtă de metal, de os etc. care ajută la încălțarea pantofilor. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei, în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. I-am dăruit un briceag cu mai multe limbi. GALACTION, O. I 67. Șterse limba briceagului... cu degetele. C. PETRESCU, C. V. 139. Ținînd cu stînga de călcîiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. P. 158. 6. Partea ascuțită a capătului unei bîrne care se îmbucă în ulucul amnarului sau al usciorului, pentru a realiza îmbinarea celor două piese. ♦ (Determinat prin «de foc» sau «de flăcări») Flacără de formă alungită. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Din mii de coșuri... Se-nalță limbi de flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 90. Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frămînt, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă. EMINESCU, O. I 62. În limbi de flăcări focul se-nalță. BELDICEANU, P. 60. ♦ (Determinat prin «de lumină») Fîșie de lumină care străbate întunericul. Subt limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptușelile. SADOVEANU, Z. C. 308. ♦ (Neobișnuit) Șuviță. Din bocancii ofițerului curgeau, prin crăpăturile de la vîrfuri, două limbi vinete de apă. CAMILAR, N. I 31. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. V. curea. Străbătură o limbă de pădure și începură a urca și coborî. SADOVEANU, O. I 520. Limba de pămînt între aceste două gîrle a fost odinioară domeniul Iuga. REBREANU, R. I 71. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu și baltă, se înșirau casele aliniate la rînd. BART, E. 126. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul (2) de pescuit. Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; și după ce dezlegăm luntrea, priponim limbile. SADOVEANU, N. P. 127. 9. Compuse: limba-apei = (Bot.) broscariță (1); limba-boului = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, țepoși, cu flori albastre, care crește prin pășuni, pe marginea semănăturilor și a drumurilor (Anchusa italica); limba-cucului = ferigă mică cu o singură frunză lobată, care crește prin pășuni și poieni (Botrychium lunaria); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre sau albe (Borrago officinalis); limba-oii = plantă erbacee, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Crisium canum); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, care crește prin fînețe spinoase și umede (Statice Limonium); limba-șarpelui = ferigă mică care crește prin locuri umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum).. – Pl. și: (învechit) limbe (EMINESCU, O. I 140, ALECSANDRI, T. I 147, GOLESCU, Î. 20).

LUCRU, lucruri, s. n. 1. (În sens larg, în opoziție cu ființă) Orice obiect material. Noaptea dormim ca lucrurile. SAHIA, N. 114. Ochii, ca microscopul, la lucruri ar da mărime. CONACHI, P. 268. ◊ (Rar, înglobînd și ființele) Două lucruri sînt prețioase în Munții Apuseni și le-au făcut faima: oamenii și aurul. BOGZA, Ț. 9. ◊ Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane de care sîntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. Lucrul rău nu piere cu una cu două. CREANGĂ, A. 16. Te-am lăsat în frîu tău Și te-ai făcut lucru rău. MARIAN, S. 4. Fost-ai, lele, cînd ai fost, dar acum ești lucru prost. ◊ Lucru în sine = realitate obiectivă, existentă independent de conștiința noastră, care după filozofia idealistă, deși percepută sub formă de reprezentare, ar fi absolut incognoscibilă. Kant admite însă existența «lucrurilor în sine», declarînd totuși «că ele nu pot fi cunoscute». LENIN, O. XIV 92. ♦ (La pl.) Efecte, obiecte (îmbrăcăminte, unelte de muncă etc.) care aparțin unei persoane sau unei gospodării și care servesc pentru anumite scopuri. De patru zile n-a mai fost pe-acasă și i-e dor de tată-său, de odaia, de lucrurile ei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Se întorcea numai într-un călcîi, cînd... așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. Țepoi, greblă și cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodari. CREANGĂ, P. 38. II. (Azi mai ales la sg.) 1. Activitate (mai ales fizică), întreprinsă în vederea unui scop; ocupație care cere o oarecare sforțare fizică sau intelectuală, în scopul de a realiza ceva; muncă, treabă. Tot pe dînsa o punea la lucrurile cele mai grele. ISPIRESCU, L. 28. Vitele sînt mari și mai mult cai decît boi întrebuințează la toate lucrurile cîmpului și la transporturi. GOLESCU, Î. 158. Și pe cîmp i-a dus Și pe toți i-a pus La lucrul pămîntului. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ Lucru manual v. manual. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140; b) cu care se lucrează. Haine de lucru. Unelte de lucru; c) întrebuințat la lucru. Metodă de lucru. ◊ Expr. Mînă de lucru v. mînă. A avea de lucru (regional a avea lucru) = a) a avea treabă, a fi ocupat. Am lucru cu caii. RETEGANUL, P. III 28. Știu că are să aibă de lucru la noapte. CREANGĂ, P. 301; b) (regional) a avea de furcă (cu cineva). Vedeau cu cine are de lucru. RETEGANUL, P. IV 17. Cu dînșii să am eu de acuma de lucru? SBIERA, P. 286. A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce (sau unde) să muncești, a nu fi ocupat; b) a nu avea de făcut altceva mai bun decît un lucru nepotrivit, nelalocul lui. A pune (pe cineva), la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. Chirică atunci... într-o clipă adună toată drăcimea și-o pune la lucru pe cîmp. CREANGĂ, P. 158. A-și face de lucru (cu ceva) = a-și găsi o treabă lipsită de importanță. Simina își făcea mereu de lucru prin șopron. SLAVICI, N. I 38. Văzîndu-l cu ce-și face el de lucru, l-a întrebat. ȘEZ. V 136. A-și face de lucru (cu cineva) = a avea de-a face cu cineva creîndu-și astfel încurcături. (Despre obiecte) A fi în lucru = a fi în curs de executare, de confecționare. Mobila e de mult în lucru. ◊ (Regional, în formule de salut) Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ♦ (Fiz.) Lucru mecanic = mărime egală cu produsul dintre valoarea unei forțe și deplasarea în direcția ei a punctului căruia i se aplică forța. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. Lucrul sporea văzînd cu ochii. BUJOR, S. 33. Una pe alta se îndemnau la treabă și lucrul ieșea gîrlă din mînile lor. CREANGĂ, P. 7. Văduvita sa mumă îl crescu cum putu din lucrul mînilor ei. EMINESCU, N. 40. 3. Acțiune, faptă. Nu-i lucru puțin ce facem noi. SAHIA, N. 30. Aice-n Iași, pe la d-voastră, toate lucrurile se fac pe dos. ALECSANDRI, T. I 149. ◊ Expr. Nu e lucru curat v. curat. ♦ (La pl.) Treburi. Deși avea destui slujbași foarte pricepuți și strașnici, tot voia să cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăția lui. CARAGIALE, P. 124. III. (În sens larg) 1. Chestiune, problemă. Mă gîndeam la atîtea lucruri, la care n-am vreme să mă gîndesc în celelalte ceasuri zbuciumate ale vieții. SADOVEANU, E. 105. Am început a vorbi lucruri neînsemnate. C. PETRESCU, S. 163. Mă întrebi atîtea lucruri deodată, încît nu știu la care să-ți răspund mai întăi. NEGRUZZI, S. I 63. ◊ (Jur.) Lucru judecat v. judeca. 2. Situație, fapt, fenomen; (mai ales la pl.) întîmplare, eveniment. E grozav lucru a fi străin în orașele mari. VLAHUȚĂ, N. 6. De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta! CREANGĂ, P. 235. Poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ (Corespunzător lui «ceva») Lucru de mirare era acesta, nu șagă! CREANGĂ, P. 306. Mă întrebi un lucru care poate ți l-am spus de o mie de ori. NEGRUZZI, S. I 118. Ce lucru poate să fie Să mă bage în robie? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. Lucru de nimic (sau, rar, nimică) = ceva fără însemnătate. Atîta rîs pentr-un lucru de nimic... începea să-l indispuie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Cît mă rugai, deși era un lucru de nimică. DRĂGHICI, R. 115. (Cu accentul pe adjectiv) Lucru mare = a) ceva rar, extraordinar, realizare de valoare deosebită. Am jurat Să nu las să surpe nimeni lucrul mare ce-am durat. DAVILA, V. V. 116. A, sînt fericiți aceia... pe care îi îmbată... Toaca bunelor silabe și duioasa-ncredințare Că-nsemnați cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare. VLAHUȚĂ, P. 135. Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare. EMINESCU, O. I 184; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit, lucru mare; c) (determinînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. Mare lucru = (de obicei cu valoare exclamativă sau ironică) ceva vrednic de mirare, fapt extraordinar, minunat. Întreab-o cînd a văzut întîi pe Alexandru și, dacă o ști, mare lucru. SADOVEANU, P. 104. Asta-i o treabă foarte grea și mare lucru să fie, ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. A veni înapoi de unde a plecat; a reveni, a se înapoia. Se prefăcuse a merge la tîrg, dar se-ntorsese pe ocolite, prin cine știe cîte păpușoaie. CAMILAR, TEM. 263. Treceau oamenii care se întorceau de la lucru și cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 268. Omul acesta se-ntoarce astăzi către sat. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ (Întărit prin adv. «înapoi») Acei nobili din Ardeal, care fugiseră și acum cereau iertare, voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ Tranz, fact. (Cu privire la ființe) A face să revină (la locul) de unde a plecat, a aduce înapoi, a readuce. L-au luat; da îl întoarcem noi... n-ai grijă. SADOVEANU, Z. C. 339. Simțise el bine că pe fugar nu-l întoarce nimic din calea lui. POPA, V. 112. Alexandru Jpsilante, cu mare nevoie, făgăduieli și scutiri putu a-i întoarce [pe țărani] iarăși la muncă. BĂLCESCU, O. I 142. ♦ Tranz. A lovi (pe cineva) din nou o boală, a-i reveni boala (sub formă de acces). S-a năpustit asupra bunătăților, căci îi era foame, însă pînă seara l-a întors boala. PAS, Z. I 218. În vară l-au prins niște friguri de care a scăpat în puțină vreme, dar care, pe toamnă, l-au întors iarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 101. În primejdie de a-l întoarce boala, subofițerul se tîrîise pînă la spițerie. RUSSO, S. 30. 2. Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbînd direcția inițială, a o lua în altă parte, a-și schimba direcția. Plutoanele se întoarseră într-acolo. CAMILAR, N. I 378. Toată lumea se întoarse spre uliță. REBREANU, I. 22. Privitorii... îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce. CREANGĂ, P. 307. ◊ Tranz. Fig. Ea este o ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. 3. Tranz. Fig. A convinge, a determina (pe cineva) să-și schimbe părerea, hotărîrea, să revină asupra unei păreri sau hotărîri luate. Oricît ar fi vorbit cu el, nu-l puteau întoarce. DUMITRIU, N. 168. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. A-și schimba părerea; a se răzgîndi. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? CREANGĂ, P. 248. Era cît p-aci s-o omoare; da s-a întors... că-i era milă. ȘEZ. III 74. ♦ (Complementul indică vorba, promisiunea, hotărîrea, învoiala etc.) A lua înapoi, a reveni asupra... Tot drumul m-am temut să nu-și ia seamă și să nu-și întoarcă vorba. C. PETRESCU, R. DR. 253. ◊ Refl. pas. Nu este cu dreptate și cuviință să se întoarcă o hotărîre. SADOVEANU, D. P. 45. 4. Intranz. A se preface, a se transforma, a se modifica. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță. CREANGĂ, A. 30. ◊ Expr. (Regional) A i se întoarce (cuiva) mînia = a-i trece supărarea; a se împăca. Du-te, maică, și te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. TEODORESCU, P. P. 519. (Neobișnuit) A se întoarce inima cuiva = a se îmblînzi, a se înmuia. Mult se întoarse inima Vitaliei de cuvintele maicii starițe. STĂNOIU, C. I. 207. ◊ Tranz. Nu-mi întoarce vorbele în cabazlîc. ALECSANDRI, T. I 68. 5. Tranz. (Determinat prin «cuvînt», «vorbă» etc.) A răspunde, a replica. Mă rog, Dimitri Mateevici, întoarse cuvînt Pietruga. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/2. II. 1. Tranz. A învîrti, a răsuci. Întoarce, te rog, cheia... Așa, să nu ne mai tulbure nimeni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Băgă cheia în broasca ușii și întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. (Neobișnuit) A(-i) întoarce (cuiva) șurubul = a umbla cu viclenii, cu înșelătorii, cu minciuni; a înșela. Mi-o întors șurubu pușchiu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. I 326. A o întoarce sau (regional) a o întoarce la șurub = a-și schimba atitudinea (spre a ieși dintr-o încurcătură). Spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc? RETEGANUL, P. I 68. Văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub. CREANGĂ, A. 95. (Regionai) A o întoarce la viclenie (sau la șiretlic) = a recurge la viclenii. Văzu... că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. ISPIRESCU, L. 66. O întoarse și dînsa la șiretlic. id. U. 81. ◊ Refl. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. (Regional) A se întoarce într-un călcîi, se spune despre o persoană sprintenă, harnică. Se întorcea numai într-un călcîi cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ A strînge arcul unui ceas pentru a-i pune în mișcare mecanismul. Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rînduiala lui. C. PETRESCU, A. 433. 2. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului sau corpul întreg, p. ext. privirea) A schimba poziția, făcînd o mișcare în direcția opusă celei de mai înainte; a îndrepta în altă direcție, într-o anumită direcție. Întorcea capul în dreapta și în stînga pe gîtul său lung și se uita înăuntru pe fiecare fereastră. DUMITRIU, N. 159. Ne întorceam privirile la dreapta și rămîneam uimiți. O pînză lată de apă... s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. A întors ochii în altă parte, să nu-l vază. CARAGIALE, O. III 77. A-ntors fața la părete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 147. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) capul (sau mințile) = a zăpăci (pe cineva), a face să-și piardă capul, a-i suci capul. Fata, bună mehenghe, îi întoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. A întoarce (cuiva) spatele (sau dosul, ceafa) = a pleca brusc și în mod nepoliticos de lîngă cineva, a părăsi pe cineva, a nu mai sta de vorbă cu cineva în semn de desconsiderare. Se hotărî și le întoarse spatele. DUMITRIU, N. 100. Și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 24. A-și întoarce fața de la (sau de către) cineva v. față. ◊ Refl. Se întoarse pe marginea laviței și se pregăti s-asculte. SADOVEANU, B. 58. Se tot întorcea de se uita înapoi. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. (Familiar) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul (pe dos) = a i se face (cuiva) scîrbă, greață. 3. Refl. (Despre ființe) A da tîrcoale, a se învîrti în jurul... Se tot întorcea pe lîngă dînsul și se tot uita. ISPIRESCU, L. 72. 4. Tranz. (Regional) A castra, a scopi. III. Tranz. 1. A schimba poziția (firească) a unui obiect, așezîndu-l într-o poziție opusă celei vechi; a răsturna. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a face mare dezordine în casă, a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe-o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți sau unui caiet înainte sau înapoi. V. răsfoi. Întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică. STANCU, U.R.S.S. 202. Aș dori să întorc și cealaltă pagină. SAHIA, N. 118. Întoarse și ea foaia și ceti. ISPIRESCU, L. 50. Vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce am deschis. EMINESCU, O. IV 193. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dacă e însă vorba de pistol și de asasinate lașe, atunci va întoarce și el foaia și va răspunde cu vîrf și îndesat. CAMIL PETRESCU, O. II 230. Mai tîrziu după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia. REBREANU, R. IIn 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A transforma cosînd din nou, astfel ca partea de pe dos (neuzată) să devină față. ♦ (Cu privire la fîn, paie etc.) A învîrti în așa fel ca partea umedă de la pămînt să vină deasupra. A întors fînul. ♦ (Cu privire la ogoare) A ara (din nou). 2. A da îndărăt, a restitui. Străinul a cerut pîrcălăbiei să împlinească întocmai zapisele și șmecherii să-i plătească ce i se cuvine și să-i întoarcă ce i-au luat. SADOVEANU, D. P. 161. I-au întors cele trei pungi de bani. SBIERA, P. 245. Ai pierdut? Te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea. BOLINTINEANU, O. 368. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită unei vizite primite anterior. Și fiindcă de mult trebuia să întoarcă vizita unei prietene, a ieșit repede. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A răsplăti (pe cineva) pentru o faptă bună sau rea. Nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea. RETEGANUL, P. V 7. – Forme gramaticale: perf. s. întorsei, part. întors.

NUMĂRAT², -Ă, numărați, -te, adj. Socotit, calculat, verificat. El luă din bani trei sute numărate. RETEGANUL, P. IV 26. Lupul mănîncă și din oile numărate (= omul lacom și rău nu ține seamă de nimic). ◊ Expr. Bob numărat v. bob.

PARA², parale, s. f. 1. Veche monedă divizionară, a cărei valoare a variat după epoci; (astăzi la pl. sau în expresii) ban de valoare neînsemnată (v. gologan). Avea în chimir puține parale mărunte de argint și a băut vin de acele parale. SADOVEANU, P. J. 522. Nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia. CARAGIALE, O. III 60. Supt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii care fac 13 parale. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para sau a fi, a se afla fără (nici o) para (chioară sau frîntă) = a nu avea nici un ban. Se afla omul la bătrînețe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecît măritate și el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le înzestreze. CARAGIALE, O. III 199. Prin scrisoarea din 5 aprilie... îmi dai comisioane pe cari cu părere de rău nu le pot face pînă a nu primi bani de la tine sau de-acasă, căci acum mă aflu fără para. BĂLCESCU, la GHICA, A. 503. A lega paraua cu zece noduri v. lega (I 3). (În legătură cu «a da socoteală», «a achita», «a plăti») Pînă într-o para sau pînă la (o) para = pînă la ultimul ban; fără să lipsească nimic, exact. Nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă într-o para. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Se dă dator să plătească pînă la para. CARAGIALE, S. N. 84. (În legătură cu evaluări bănești) Ca o para = fără discuție, sigur, clar, neîndoielnic. O moșie, care face 250 de mii de lei ca o para. CARAGIALE, O. II 23. (Familiar) A ști cîte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința cuiva, a ști că nu prețuiește mult, că nu-i mare lucru de capul lui. A face (pe cineva) de două parale = a spune cuiva vorbe grele, a-l ocărî strașnic, a-l batjocori, a-l face de rîs. A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut, a-i face mustrări, a-l lua din scurt. ◊ Cinci parale = monedă, astăzi ieșită din uz, care valora a douăzecea parte dintr-un leu. Întinzînd în întuneric pumnul în care strîngea gologanul, ea suspină: «numai... cinci parale!». VLAHUȚĂ, N. 112. 2. (Familiar, mai ales la pl.) Bani; avere în bani. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aș zice nimica. Mi le ia și pace bună! Dar îs paralele lui. SADOVEANU, B. 128. Tu totdeauna ai fost băiat cu parale. Ai avut bani de cînd te știu. CAMIL PETRESCU, N. 43. Țara geme-n angarale, Vodă numără parale. LIT. ANTIMONARHICĂ 110. ◊ Expr. (Familiar) Face parale = merită să fie apreciat, are valoare, e bun, frumos. Acuma-i vremea să ne grăbim. Acuma face parale calul bun și prietinul statornic. SADOVEANU, O. I 512. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale = este lipsit de valoare.

RĂU¹ adv. (În opoziție cu bine; exprimă o apreciere care pune în evidență caracterul negativ al unei acțiuni sau stări; adesea în concurență cu prost) 1. Cum nu trebuie (să fie făcut ceva), cum nu se cade; nepotrivit, greșit, cu defecte. Rău faci, Vasile, că nu te sfiești. REBREANU, I. 26. Știi că nu m-ai învățat rău? CREANGĂ, P. 39. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos... Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Ce e bine nu e rău v. bine¹ (II 4). Bine-rău v. bine¹ (II 1). ◊ (Adesea determinînd participii) Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate... ce trec prin noianul de case mici și rău zidite. EMINESCU, N. 33. O casă rău mobilată, ale cărei ferești dau peste rîu. BOLINTINEANU, O. 197. ♦ (În legătură cu verbele cunoașterii, ale vorbirii, exprimă apreciere de ordin intelectual) Neconform cu realitatea, cu adevărul; inexact, neprecis, incorect. V. slab. A vedea rău. A auzi rău. A înțelege rău. A vorbi rău o limbă străină. 2. (Adesea în construcție cu «a fi») Neplăcut, supărător, contra dorinței cuiva, nefavorabil, nesatisfăcător. E rău cînd anu-ntreg ți-e post, Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I 229. De te-a învățat cineva, rău ți-a priit. CREANGĂ, P. 88. Rău e cînd ai a face tot cu oameni care se tem și de umbra lor. id. ib. 233. Da-i mai rău, doamne, atunci Cîndu-ți dai boii pe junci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. (E) rău cu rău, dar mai rău fără rău (= nu e bine așa cum e, dar, căutînd să îndreptăm lucrurile, s-ar putea să dăm peste un necaz și mai mare). ◊ (Urmat sau precedat de determinări introduse prin prep. «de») De tine-i rău. EMINESCU, N. 14. Că de nu mi-i asculta, va fi rău de pielea ta. ALECSANDRI, T. I 83. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a) a avea o viață grea, a trece prin momente grele, a o duce greu; a nu-i prii. Să vii să slujești la poarta mea, căci nu ți-a fi rău. CREANGĂ, P. 304. Măi, că rău mi-a mers astăzi. id. ib. 46; b) a fi (sau a se simți) bolnav. Mi-era rău... CARAGIALE, P. 38. A ajunge rău v. ajunge (5). A sta rău = a nu avea cele necesare, a nu avea bani, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi (ceva); a fi caraghios. A fi rău (sau prost) dispus v. dispus. A arăta rău v. arăta (5). A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri, suferințe, a-i aduce vătămare, a nu-i prii. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). Teribil de rău mi-a părut c-a trebuit să plec. BARANGA, I. 160. Ce rău îmi pare că n-am să-i pot povesti nimic. SAHIA, N. 25. [Boierului] nu-i păru așa de rău după Jvan. CREANGĂ, P. 307. A se avea (sau a trăi) rău cu cineva v. avea (I 8). 3. Incomod, neconfortabil. Aici e rău de dormit. 4. (Fiind vorba despre senzații) Neplăcut, dezagreabil. Miroase rău. ◊ (În compunere cu un adjectiv verbal) Floare rău-mirositoare. 5. (Întrebuințat pentru a dezaproba ceva, uneori eliptic) Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. Nimicuri... ei! și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. 6. (Cu sens întăritor, mai ales în legătură cu verbe care exprimă acțiuni vătămătoare) Foarte, tare. Nu se îmbăta însă niciodată rău. REBREANU, I. 49. Aș! Fata răcnea mai rău. CARAGIALE, S. N. 57. Rău s-a stricat inima lui Mogorogea. CREANGĂ, A. 103. Zace mierla rău beteagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. ◊ Expr. Cum e mai rău = foarte rău, cum nu se poate mai rău. Nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166.

RĂU², REA, răi, rele, adj. (În opoziție cu bun) I. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. Care face, în mod obișnuit, neajunsuri, neplăceri altora. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. De-am fost răi, tu ni-i ierta. CREANGĂ, P. 275. Nu zic că Despot este om rău. ALECSANDRI, T. II 100. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = om stricat, cu obiceiuri rele. De acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dînsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea! CREANGĂ, P. 174. Rău de mama focului = foarte rău. Rău (sau cîinos, negru) la inimă v. inimă (II d). A fi rău de gură (sau gură rea) v. gură (I 3). ◊ (Substantivat) Iar ai venit, răule? CARAGIALE, S. 56. În călătoria ta, ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni. EMINESCU, O. I 151. ♦ Care exprimă răutate. Jungherul crunt și ochii răi ai răzășului spuneau ceva. SADOVEANU, O. VII 99. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale cerute de o anumită calitate pe care o deține. Soț rău. Mamă rea. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgîiat. Cearcă să se acațe de fețele meselor, de mobile... Ca un copil rău, refuzînd să se lase dus la culcare. C. PETRESCU, Î. II 230. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. Purtare rea. Deprindere rea. ▭ Dă-mi drumu pe uliță, Să vorbesc cu neam de-al meu, Cui am făcut nume rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urît. Săraca inima mea Iar începe-a mă durea, Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuitor, necăjit. Trai rău. A trăi zile rele. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a nu se împăca, a trăi rău (cu cineva). Inimă rea v. inimă (II b). A-și face sînge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mîhnit. Las’ jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Turturea de-i turturea Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. 5. (Despre o veste) Neplăcut, care anunță un necaz, o supărare. Împăratul vrea să-și mărite fata. – Și asta-i veste rea, moșnege? CREANGĂ, P. 77. Bate vînt de la sfințit Și rea veste mi-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. II. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Nepotrivit, care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări. Pămînt rău pentru cultura bumbacului. ◊ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcțiunile fiziologice) care nu se desfășoară normal; defectuos. Stomac rău. Dinți răi. Circulație rea. Digestie rea. ▭ Săraci picioarele mele, Nu le poci purta de grele, Ori de grele, Ori de rele, C-am fost la Turda cu ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat; p. ext. de purtare, de toate zilele. Nu te uita lele, hăi, Că mi-s cioarecii cam răi, C-am acasă două oi Și mi-oi face alții noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459. 4. (Despre materiale, produse) De proastă calitate, inferior. Stofă rea. ▭ Fum negru de tutun rău, ca de buruiană arsă. MIRONESCU, S. A. 98. ♦ (Despre mîncări și băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. Ciorbă rea. Vin rău. ♦ (Despre drumuri) Neîngrijit, desfundat. 5. (Despre bani) Fals, care n-are curs, ieșit din circulație. Mîndră, pe obrazul tău, Rumenele-s de-un zlot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. Banul (sau lucrul) rău (sau buruiana rea) nu piere ( = omul rău știe să se descurce în orice împrejurare, scapă din orice încurcătură). III. (Despre persoane, mai ales despre meseriași, artiști etc.) Neîndemînatic, incapabil, nepriceput. O calfă rea nu-și găsește niciodată scule bune (= omul nepriceput nu reușește niciodată să facă un lucru bun, oricît de prielnice condiții ar avea). ◊ Expr. Rău de lucru = căruia nu-i place să muncească; leneș. IV. (Exprimă ideea de a fi nefolositor, vătămător, nefavorabil) 1. Nesatisfăcător, neizbutit; dăunător. Învățătură rea. Sfat rău. ▭ Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ale rele să se spele, ale bune să se-adune. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 2. (Despre vreme, fenomene atmosferice etc.) Urît (friguros, ploios etc.); nefavorabil. Ca purtați de un vînt rău toți zburau pe drumul de costișă. SADOVEANU, O. I 518. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna și posomorîți ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii. CREANGĂ, P. 73. După vreme rea, a fi el vreodată și senin. id. ib. 235. 3. Dezavantajos, nerentabil. A face un tîrg rău. 4. (În superstiții, mai ales în basme) Prevestitor de rele; aducător de rele, nefast, nenorocos. Semn rău. ◊ Expr. Ceas rău v. ceas (2). A fi de rău augur v. augur¹.

PIERI, pier, vb. IV. Intranz. 1. A muri, a se prăpădi (de moarte năprasnică). Măcar că era cea mai mare știucă din balta lui Iftode, pierise. SADOVEANU, Î. A. 33. Vitele începură a pieri de foame. SANDU-ALDEA, D. N. 243. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, O. II 14. Iacob Eraclid pierise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa. NEGRUZZI, S. I 137. Toată pasărea pe limba ei piere. ◊ (Prin exagerare) S-a oprit la vreo ușă să strige că piere de foame și frig. SADOVEANU, O. VIII 155. ♦ (În construcții negative) A fi în primejdie. Cu moș Nichifor Țuțuian nu piere nimene la drum. CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Nu piere lumea (dacă nu...) = nu se întîmplă nici o nenorocire, nu-i nici o catastrofă (dacă nu...). Ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea. CREANGĂ, P. 315. Vom merge altă dată [la teatru], că nu piere lumea. ALECSANDRI, T. 329. Fierul (sau lucrul) rău nu piere, se spune în ironie ca o consolare aceluia care se sperie și se vaită în împrejurări dificile. Lucrul rău nu piere cu una, cu două. CREANGĂ, A. 16. ♦ A se nimici, a dispărea din lume. Vai de acele nații unde un mic număr de cetățeni își întemeiază puterea și fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier. BĂLCESCU, O. I 144. ♦ (Despre vegetație) A se ofili, a se usca. Floarea piere, viața trece! ALECSANDRI, P. I 123. Mi-a pierit iarba pe luncă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 369. 2. (Despre senzații, stări fizice etc.) A se micșora, a slăbi, a se stinge. Puterile acestuia piereau. PAS, Z. I 117. Zînei i-a părut d-aiunci Că i-a pierit norocul. COȘBUC, P. 69. Puterea din mine piere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) glasul = a nu mai putea spune o vorbă, de emoție; a nu mai avea ce spune din lipsă de argumente. 3. A dispărea pe neașteptate sau pe negîndite din fața cuiva, a se face nevăzut. Peste cîteva clipe expresul pieri în întunericul nopții. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 8. Ale iernii flori măiestre au pierit ca încîntarea unui vis de pe ferestre. NECULUȚĂ, Ț. D. 124. Du-te de vezi unde e Ileana... A ieșit și nu știu unde a pierit. SLAVICI, N. I 74. Stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. fp (La imperativ, de obicei întărit prin «din fața mea», «din ochii mei» etc.) Piei dinainte-mi, spurcatule. SADOVEANU, O. VII 98. Du-te unde vrei, Pieri din ochii mei, Pieri-mi dinainte, Fată fără minte! COȘBUC, P. II 146. Pieriți din ochii mei că vă ieu de fugă cu calu. ALECSANDRI, T. I 171. – Forme gramaticale: imper. pers. 2 sg. pieri și (mai ales) piei. – Prez. ind. și: (regional) piei, prez. conj. pers. 1 și 2 să piei (ISPIRESCU, L. 44), pers. 3 să pieie.

PISICĂ, pisici, s. f. I. Animal domestic, carnivor, din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu o blană moale de culori variate, cu ochii ageri; este folositor prin faptul că stîrpește șoarecii (Felis domestica); (spre deosebire de cotoi, motan) femela acestui animal; mîță. O pisică gălbuie se strecură repede sub laviță. C. PETRESCU, S. 29. Nici că ai văzut așa pisică cuminte de cînd ai făcut ochi. ALECSANDRI, T. I 384. Un șoarece de neam... Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. ALEXANDRESCU, P. 71. ◊ (În proverbe și zicători) Cînd pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă (= în lipsa celor mari, cei mici își fac de cap). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă prea mult, dinainte, cu ceea ce are de gînd să facă, nu realizează mare lucru). Ce iese din pisică șoareci mănîncă, se zice despre cineva cu caracter urît, asemănător cu al părinților. Pisica blîndă zgîrie rău ( = nu te încrede în cei blînzi, căci adesea sînt primejdioși). ◊ Expr. A se înțelege (sau a trăi unul cu altul, a se iubi) ca șoarecele (sau cîinele) cu pisica = a se certa tot timpul, a nu se putea suferi. A avea ochi de pisică = a avea ochi foarte ageri și pătrunzători. Nu mai mănîncă pisica oțet v. oțet. ♦ Blana animalului descris mai sus. O scurteică... căptușită cu pisică. CARAGIALE, la CADE. ◊ Pisică sălbatică = animal de pradă înrudit cu pisica domestică, însă mai mare decît aceasta, cu blana deasă, de culoare roșcat-cenușie cu dungi negre; e răspîndit și în pădurile din țara noastră (Felis silvestris). Pisica sălbatică și tigrul [titlu]. ALEXANDRESCU, P. 108. Pisică de angora v. angora. Pisică siameză v. siamez. II. (Tehn.) 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă, folosite la baterea piloților unei construcții. 2. Căruciorul unei mașini de ridicat.

TARE², tari, adj. 1. (În opoziție cu moale) Care are o consistență solidă, care opune rezistență și nu poate fi ușor pătruns, străbătut, desfăcut, despicat; p. ext. trainic, durabil. Stîncă tare, fără nici un fel de crăpătură pe dinăuntru. BOGZA, Ț. 24. Murguț sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare. SADOVEANU, O. I 32. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît încet-încet se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. Pedestrimea... sta frumos ca un zid de piatră tare. BĂLCESCU, O. I 26. Hai mîndră să te sărut Că îndată plec la plug... Ziua-i mare, Glia-i tare, Dragostea n-are răbdare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Care are o consistență mai solidă decît normal. Se pregăteau... în grabă mămăligi tari. STANCU, D. 211. ♦ Fortificat, întărit. Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. ♦ Fig. Primejdios, rău. [Nu erau] marii lorzi deprinși să umble prin locuri așa tari, cum zic țăranii noștri. GANE, N. III 135. O dat puhoi și i-o dus la vale (păstrăvii), alții s-o tras în sus la locuri tari (rele). ȘEZ. VII 184. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decît cu greu); (despre pînză sau obiecte din pînză) scrobit. Purta mănuși, pălărie tare și saluta foarte ceremonios. SADOVEANU, P. S. 155. Sachelarie purta guler tare. C. PETRESCU, Î. II 214. ◊ Pînză tare = pînză (cu țesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie. 3. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Voinic, viguros, puternic. O, atunci mîna ta-i tare și respinge cu putere. EMINESCU, O. IV 41. Voi, cîinii mei, Blînzi ca niște miei, Tari ca niște lei. BOLINTINEANU, O. 80. Am o cățelușă tare, Ține ușa în spinare (Lacătul). GOROVEI, C. 194. ◊ Expr. (A fi) tare de cap v. cap¹ (I 4). (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = a nu auzi bine; a fi fudul de-o ureche, v. fudul. ♦ Rezistent. E tare – remarcă doctorul – scapă și acum. CĂLINESCU, E. O. II 278. 4. (Despre oameni și manifestările lor) Cu voință fermă; energic, dîrz, neclintit. Mă chinuiesc de rușine și durere cînd văd că știe să fie tare cînd e vorba de bunăstarea lui. DEMETRIUS, C. 39. Viforoase erau vremile cele vechi... dar oamenii se nășteau tari. RUSSO, S. 147. ♦ (Despre colectivități) Plin de forță, puternic. Movileștii intraseră cu oaste tare în țară. SADOVEANU, O. VII 147. Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Înfruntînd lovirea soartei cu-o puternică răbdare. ALECSANDRI, O. 132. ◊ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inimă) = (a fi) tare de înger, v. înger (2). Făceau ei, unii, glume pe sama d-sale, dar era tare de fire, nu se da. CONTEMPORANUL, V_I 98. ♦ Neînduplecat, neîndurător, nemilos, rău. Făcea cum făcea și-i aducea la vreme datoria, pentru că-l știa om tare de suflet. La TDRG. 5. Care dispune de putere, constituie o forță, este stăpîn pe o situație, are autoritate. Sînt tari, taică, boierii, sînt tari. STANCU, D. 124. Țara, înălțată și întinsă sub Ștefan cel Mare, stătea încă tare. SADOVEANU, O. I 247. Domnia tare cere braț lung și vorbe scurte. ALECSANDRI, T. II 87. Fii amicul celor slabi și opune-te celor tari și nedrepți. BOLLIAC, O. 245. ◊ Fig. Avea carte de marinar în haină, mai tare decît pașaportul folosit în călătorie de oamenii ceilalți. TUDORAN, P. 348. ◊ Expr. A fi mare și tare (sau tare și mare) v. mare¹ (7). ♦ Care posedă cunoștințe temeinice, stăpînește bine o materie de specialitate. E tare la istorie. 6. Convingător, concludent; clar, categoric. Argumente tari. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se produce, se desfășoară, se manifestă cu violență. Au fost în copilăria mea, în văile Siretului ș-a Moldovei, ierni lungi și tari, cu omăt foarte îmbielșugat. SADOVEANU, O. VIII 209. Astfel gerul e de tare Cît îngheață-n orice loc Și a gurii răsuflare. ALECSANDRI, P. A. 185. ◊ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare. Vorbele tari ale răzășului îl străpungeau și-l usturau. SADOVEANU, O. VII 66. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, răsună pînă departe, se aude bine. Ți-aș mulțămi foarte pentru osteneală Dacă-n vorba-ți tare arătai spre mine Și dacă în șoaptă arătai spre tine. PANN, la TDRG. 9. (Despre aer) Răcoros, rece, tăios; p. ext. curat, ozonat. Era liniște și răcoare în aerul tare, limpede, înviorător al dimineții. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 55. ♦ (Despre mirosuri) Foarte aromat, pătrunzător, amețitor. Mă îmbată mirosul fructelor coapte, dulce și tare. STANCU, D. 89. Mălinii înfloriți își revărsau miresmele tari asupra cerdacului. SADOVEANU, O. I 344. 10. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentrație mare de alcool. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Rachiu de cel bun, tare, da ea unde-l gustă? MIRONESCU, S. A. 94. Turnînd prin pahare, săreau stropi din vin de-o șchioapă în sus, de tare ce era. CREANGĂ, A. 97. ♦ (Despre unele substanțe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentrație mare (și produce un efect puternic). Cafea tare. ◊ Apă tare v. apă (II 1). 11. (Despre culori) Viu, puternic, aprins. Erau, cît de cît, felurit îmbrăcate, în rochițe de culori tari unele, altele în fote negre. CAMIL PETRESCU, O. II 79.

PUNCT, puncte, s. n. I 1. Semn mic și rotund, folosit în scrierea de mînă și de tipar ca: a) semn de punctuație folosit la sfîrșitul unei expuneri care are înțeles deplin (și după care vorbirea nu mai continuă) sau marcînd pauza care se face între propoziții sau fraze independente. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! s-a isprăvit! Cu asta, punct! hotărî el. V. ROM. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuație constînd din două puncte așezate unul deasupra altuia și folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constînd dintr-un punct așezat deasupra unei virgule și folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constînd din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe;semn grafic deasupra literelor «i» și «j». Expr. A pune punctul pe i = a preciza, a sublinia ceea ce e esențial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în expr.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); fig. întrebare rămasă fără răspuns. Ca și cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod firesc și... rupse un mare și frumos fir de romaniță. HOGAȘ, M. N. 102. 3. Semn convențional care marchează pe o hartă așezările omenești. Ca punctele pe hartă colorate. Sînt porturi și orașe populate. D. BOTEZ, F. S. 20. 3. Semn convențional desenat pe zaruri. ♦ (Muz.) Semn mic și rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. ♦ Unitate de măsură pentru cîștiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acțiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte. BARANGA, V. A. 15. Sînt sătul de opțiuni și puncte de redevență. C. PETRESCU, R. DR. 201. ♦ (Ieșit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = în baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat. Pantofi – pe puncte, ciorapi – pe puncte, haine – pe puncte. GALAN, B. I 6. ♦ Punct (tipografic) = unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spațiu etc.). II. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. ♦ Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafață mai mare. Examinînd punctul de creștere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulțime de celule cu pereții subțiri. BOTANICA 64. ◊ (Neobișnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecțiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subțire, pieziș, o ploaie rece ce-ți înțepa obrazul ca punctele de foc. BRĂESCU, V. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acțiuni mai largi, al unui plan, al unei discuții, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuției. SADOVEANU, O. VIII 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai deslușiri cum vrei să se urmeze. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512. Încă un punct al criticii nu înțeleg. RUSSO, O. 93. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligație care angajează prestigiul, autoritatea, reputația cuiva. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Punct de plecare (sau de pornire) = locul de unde pleacă cineva; fig. începutul unei lucrări, al unei acțiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. BENIUC, V. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. ♦ Punct nevralgic v. nevralgic. A fi pe punctul de a... (sau, învechit, în punct de...) = a fi gata de..., a fi pregătit să... Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrăjmași. GHICA, A. 631. Punct de vedere = unghiul din care privește cineva o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim. VORNIC, P. 224. Recunoscui ușor aceste două puncte de vedere și asta aduse o trecătoare mîngîiere. SADOVEANU, E. 126. Înțelegea prea bine «punctul de vedere» al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! C. PETRESCU, Î. I 18. Din punct de vedere = în privința, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) = după felul cum privește cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Înfățișaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere. GHICA, A. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe larg; amănunțit, detaliat, dezvoltat. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, E. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcționa în condițiile dorite; fig. a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am așadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. SAHIA, N. 20. A pune (pe cineva) la punct = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. ♦ (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogori cu Șoimul, împreună cu prinții, în curtea palatului său. VISSARION, B. 321. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) La punct = la momentul potrivit; la țanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porțiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132 ♦ Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruțele. DUMITRIU, P. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate și desfrunzite pluteau puncte negre și mărunte: erau rațele sălbatice. SADOVEANU, O. VII 164. În fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. ♦ Pată mică, detașată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit. ANGHEL, PR. 38. 4. Loc determinat în spațiu (avînd anumite caracteristici). Îl tîrî pe toate străzile și bulevardele principale, să-i fixeze cîteva puncte de reper în orașul necunoscut. C. PETRESCU, C. V. 48. O clipă, animalul se oprește înghețat E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. CARAGIALE, O. II 14. ◊ Punct mort v. mort. Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, servind Ia orientarea în spațiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munți stîncoși. BOGZA, Ț. 12. (Fig.) Proclamarea unei constituții era punctul cardinal al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. Unul preface toată limba în «iune» altul în «ție»... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire = locul în țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. Punct de agitație v. agitație. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. Încet cîte încet neamul se priface în popol sau nație... istoria... stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se priface în viața istorică. RUSSO, S. 97. ◊ Loc. adv. Pînă la un (sau la acest) punct = pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredințați că toți bărbații de stat ai Romîniei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, S. III 380. ◊ Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde... – Pl. și: (învechit) puncturi (FILIMON, C. 263). – Variantă: (învechit) punt, punturi (ODOBESCU, S. A. 479, KOGĂLNICEANU, S. 117), s. n.

SĂRIT², -Ă, săriți, -te, adj. 1. (Mai ales determinat prin «din minte») Smintit, țicnit. E sărită rău. Nu sufere să-i vorbească nimeni. STANCU, D. 106. Să știi că eu îs mut. – Cum ești mut?... Să nu fii cumva sărit din minte. SADOVEANU, Z. C. 291. Ori poate ești sărit din minte, Nu cum erai mai înainte. TEODORESCU, P. P. 111. 2. (În expr.) Cu inima sărită = plin de emoție. Ajunse la soțioara lui care-l aștepta cu inima sărită. ISPIRESCU, L. 345.

frumoasă, frumoase, (frumușea), s.f. – (mit.) Frumoase, personaje fantastice din mitologia românească, identificate ca semidivinități ale vântului, apte să stârnească furtuni. Sunt imaginate ca niște vârtejuri care ridică frunzele și fânul în aer sau lumini care plutesc deasupra apelor. Alte denumiri: Iele, Mândre, Milostive, Zâne, Șoimane, Vântoase etc. „Frumușelile acele-s vânturi rele. Pe cine prind îi iau puterea din mâini și din picioare, îi îmbolnăvesc de boli grele. Sunt vânturi care ridică fânul și frunzele către ceri și nori. Nu-i bine a da în urma lor și în vârtejul lor. Nu-i bine a zâce hâd de ele, numai să le lauzi și zici: Frumoase, frumoase sunteți, / Frumoase de când vă aveți. Așa se mai potolesc și nu să învârtesc așa rău, că te pot bate cu capul de pământ și să rămâi ca vai de tine. Cine face pânză vinerea sau în Vinerea Milostivelor, le ia pânza și o duc și o bagă prin tufe și prin turnul bisericii și nu mai aleg nimic din ea” (Ileana Ivănciuc, 83 ani, Cornești, cf. Bilțiu,1999: 261). „Când o fost în mniedz de mniedz de cale, / S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna /... / Cu vântoasele, / Cu frumoasele, / Cu tătă gloata lor. / În față i s-o uitat / De păr sus l-o ridicat...” (Papahagi, 1925: 286; Săcel). „Frumoasele cred că sunt niște nimfe ale văzduhului, îndrăgostite mai deseori de tineri mai frumoși decât ele. Din această pricină, dacă un tânăr este lovit dintr-o dată de paralizie sau dambla, cred că acest rău nu vine de la nimeni altu decât de la aceste frumoase și zic că în acest chip pedepsesc ele, iubirea transformată în ură și furie, pentru nesupunerea iubiților lor” (Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. 1973: 341). Ielele sunt niște duhuri, în chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la număr, de o frumusețe uimitoare. După unii au aripi, sunt îmbrăcate în alb, de sus până jos, au zale pe piept și clopoței la picioare. Umblă despletite și capul le e împodobit cu flori. (...) Trăiesc în păduri depărtate și în zăvoaie. Se hrănesc cu flori și beau apă din izvoare (vezi studiul lui Candrea, 1944: 183-186). Despre originea lor, Vulcănescu (1985: 428) susține că ar fi „suflete de femei care au fost vrăjite”, sau „fiicele lui Rusalin-Împărat” sau „cele trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zalina și Marina) care găsesc o sticlă de apă vie, o beau și încep să zboare năluce în cer”. ♦ (top.) Frumușeaua, deal în Bârsana (Vișovan, 2005); Frumușeaua, pârâu ce izvorăște din Munții Pop Ivan (Munții Maramureșului), desparte Muntele Șerban de Paltinu, ocolește Paltinu Mare (925 m) și se varsă în Vișeu, în apropiere de loc. Crasna Vișeului. Are o lungime de 14 km. „Odată numai văd că din pădurile de pe Valea Frumușelelor vine fugind în goană mare un cal sur” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 95). – Lat. formosus „frumos” (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > pol. frymušny „capricios, delicat” (DER).

ȘANDRAMA, șandramale, s. f. 1. Construcție rudimentară de scînduri (v. baracă, gheretă); p. ext. clădire veche, dărăpănată, gata să se dărîme. I se adăugase în față o șandrama și se prefăcuse astfel într-o cîrciumă săracă de mahala. CAMIL PETRESCU, O. II 518. Strigăte confuze se amestecară cu un huruit uscat, de șandrama care se dărîmă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 50. La fiecare poartă era cîte o șandrama... în care se adăpostea cîte un servitor. GHICA, S. 31. ♦ Fig. Viața m-a învățat că răul nu poate niciodată birui. Se înscăunează pentru un timp, sună din trîmbiță că s-a înscăunat cel puțin pentru o mie de ani... și peste noapte se rostogolește?... Asta-i soarta șandramalelor... Și-i lege. CAMILAR, N. II 169. 2. (Regional) încăpere de scînduri, de obicei făcută în spatele casei și lipită de peretele ei, care servește pentru păstrarea uneltelor, pentru adăpostirea temporară a animalelor etc.; șopron. Am numărat trei cară cu coviltire de scoarță, mari și grele, sunînd plin. Țăranii îndemnau boii: hăis-hăis! Și bicele de cînepă plesneau ușor. Trecură și se mistuiră sub șandramaua neagră a hanului. SADOVEANU, O. A. IV 83. ♦ Acoperiș de șindrilă. Cerdacuri înaintite sub șandramale lungi, apăsate, pline de mușchi negru-verde. EMINESCU, N. 51. Se văd încă, sub o șandrama de șindrilă, ruinele celeilalte biserici. ODOBESCU, S. II 223.

SUPERBIE s. f. (Latinism rar) Mîndrie, semeție, trufie, orgoliu. Despot, părăsit de toți, pierzînd orice sperare... urmează a juca rolul de vanitoasă superbie, de la care nici binele, nici răul nu a putut vreodată să-l înstrăineze. ODOBESCU, S. II 535.

atât [At: COD. VOR. 123 / V: ~a, (îvr) ~ânt / Pl: ~ați, ~ea / E: ml eccum tantum] 1-2 av, a (Determinând o valoare) (Cu) acest preț. 3-4 av, a (Rep; cu cj și) Mult. 5-6 av, a (Îcr cât, precum) (În) același grad. 7-8 av, a (Îacr) (Cu) același număr. 9-10 a, av (îacr) (Cu) același preț. 11-12 av, a (Îacr) (În) aceeași măsură. 13-14 av, a (Îacr) (în) aceeași cantitate. 15 av (Îe) Cu (sau, înv, de, pre) cât... cu (sau, înv, de, pre) ~ În mod proporțional. 16 av (Îae) în mod gradat. 17 a (Comp; îcs cum, precum, ca) Asemenea. 18 a La fel de mult. 19 av (Înv; îe) ~a... cât (sau precât) și mai ales (sau mai cu seamă ori mai vârtos) Și..., și. 20 av (Îae) Nu numai..., ci și... 21 av (Îe) Tot ~a Același lucru. 22 av (Îae) Egal. 23 av Indiferent. 24-25 av, a (Îe) Încă (sau, înv, mai) pe ~a Dublu. 26 av (Fără comp; îe) Cu ~ mai mult (sau mai vârtos) Mai ales că. 27 av (Îe) Cu ~ mai bine Este convenabil. 28 av (Îe) Cu ~ mai rău Este dezavantajos. 29 av (Îe) Nu ~,... cât (mai ales sau mai vârtos ori mai cu seamă) În mai mare măsură... decât... 30 av (Îcr încât) Așa. 31 av (Îcr până) Un interval de timp egal cu... 32 av (Înv; îe) ~ de... ce Deoarece. 33 av (Updd într-) În așa măsură. 34-35 av, a Mult. 36 a (Îlav) De ~ea ori Adesea. 37 a (Îe) De ~ amar de vreme Vz amar. 38 av, a Neînsemnat. 39 av (Îe) Nici ~a Și mai puțin. 40 av (Îe) ~a tot Nici o șansă de mai mult. 41 av (Îae) Cu asta am încheiat. 42 a (Îe) ~a pagubă! (sau -a rău!) Nu-i nimic. 43 a (Îe) ~a grijă! Nu-mi pasă. 44 av Numai asta. 45 a Numai unul. 46 av Pentru ultima oară. 47 av (Îe) ~a-i trebuie! Atât așteaptă. 48 av (Îae) Nu mai poate răbda. 49 av (Îe) ~ i-a fost! S-a terminat cu... 50 av (Îe) ~a numai Cu condiția ca... 51 av (Îe) ~a (numai) că... Doar că... 52 av (Îe) ~a..., ~a În mod echivalent. 53 a (Înv; după negație) Nu așa de... 54 av (Înv; îe) Numai cât... ~a... îndată. 55 av (Îe) ~a e de mine S-a isprăvit cu mine. 56 av (Îe) Ce mai ~a? Prea multă vorbă pentru nimic. 57 av (Înv; îe) ~a îi e după... Se prăpădește după... 58 anh Un număr neprecizat de... 59 sm O anumită sumă de bani.

AFECTIVITATE 1. Emoție exprimată într-un enunț; factor care intervine în anumite definiri ale stilului* ca motivare a expresivității*; denumește o categorie de stări emoționale, care au ca rezultat modificări în uzul lingvistic normal (neutru expresiv). În terminologia lingvistică, se stabilește adesea un contrast între termeni ca afectiv*, emotiv* ori expresiv*, pe de o parte, și cognitiv, descriptiv* ori referențial*, pe de altă parte. Deopotrivă stilistica lingvistică (având ca obiect de studiu virtualitățile expresive ale limbii privită ca sistem) și stilistica individuală (ori literară, care se ocupă de creația artistică a scriitorilor) leagă expresivitatea enunțului de motivarea afectivă (vezi și STIL; STILISTICĂ). Astfel, stilul este definit de Ch. Bally (iar în stilistica românească de I. Iordan) ca totalitate a mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, deci ca exprimare a faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiune a faptelor de limbă asupra sensibilității. La rândul său, L. Spitzer, reprezentantul cel mai de seamă al stilisticii individuale, pornește în definirea stilului de la ideea că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic neutru și invers – îndepărtarea de la limbajul uzual este indiciul unei stări afective (emoționale) deosebite; faptul de stil reprezintă tocmai această derogare, motivată afectiv. Prin opoziție, norma* literară (neutră) va fi riguros respectată numai în situația în care motivația afectivă nu există. Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale ale scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice: au valoare afectivă: a) în fonetică: onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât (Creangă).; simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure, deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze (M. Caragiale); interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!; accelerarea/încetiniră ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-cu! (Caragiale); aliterațiile* în expresii cu formă fixă: val-vârtej. multe și mărunte, praf și pulbere, pe cale pe cărare; b) în morfologie: valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei; dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă); formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/,grozav/ extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului); schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al narației; c) în sintaxă: tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...; topica*; funcția de reliefare a dislocării*; antepunerea* adjectivului; repetiția*: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face; elipsa: El nu și nu!; de ce nu? d) în lexic: imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările: expresiile idiomatice*: proverbele, zicătorile; argourile* și limbajele profesionale; cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor”; figurile de stil fixate în limbă prin catacreză*: curcan „polițist”, broasca (ușii) „încuietoare”, a crăpa „a muri”; e) în formarea cuvintelor: diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș); hipocoristice (cumințică, jupâneșică, puicusorule-neicusorule); ironice sau antifrastice – vezi ANTIFRAZĂ (mititeii!); cu nuanță augmentativă (cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea); augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie, petrecanie, capsoman, gogoman) etc. 2. În gramatica limbii române, criteriu de clasificare a propozițiilor, în funcție de care acestea se împart în: a) afective* (sin. exclamative*), în care transpare afectivitatea vorbitorului, marcată lingvistic, și b) neafective, în care nu transpare afectivitatea vorbitorului. M.M.(1); G.P.D.(2).

fier sn [At: COD. VOR. 34/10 / V: fer, (reg) hier (S și: reg her) / Pl: (17-21, 26-39) fiare, (înv) ~e, (reg) fiară / E: ml ferrum] 1 Element chimic, metal greu, de culoare cenușie, maleabil, ductil, cu proprietăți feromagnetice, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se folosește pe scară largă în industrie. 2 (Imp) Oțel (moale). 3 (Îs) ~ nativ Fier aproape pur, care se găsește uneori în natură. 4 (Înv; îs) ~ alb Tablă. 5 (Iuz; îs) ~ turnat Fontă. 6 (Iuz; îs) ~ mort Fier de proastă calitate Si: (îvp) ~ băltos, ~ grăunțos. 7 (Îs) ~ forjat Fier prelucrat prin forjare, din care se fac obiecte ornamentale. 8 (Îs) Epoca ~ului (sau de fier) Perioadă din istoria orânduirii comunei primitive care a durat de la mijlocul mileniului al II-lea î. Hr. până în primele veacuri d. Hr., când omul a început să prelucreze și să folosească fierul. 9 (Îla) De ~ Tare. 10 (Îal) Rezistent. 11 (Îal) Neînduplecat. 12 (Îal) Riguros. 13 (Îe) A bate ~ul până-i (sau cât e) cald A nu lăsa să scape o ocazie când i se oferă. 14 (Îe) A-i trece (sau a-i da cuiva) un ~ (ars sau roșu) prin inimă A avea o senzație intensă și bruscă de durere, de spaimă etc. 15 (Îe; pop) În ~ul nopții În timpul nopții. 16 (Ban; îe) A avea ~ A avea bani. 17 (Reg) Ferăstrău. 18 Clește cu care se iau cărbunii din foc. 19 (Șîs ~ de călcat) Aparat întrebuințat la călcatul rufelor sau hainelor. 20 (Șîs ~ de frizat) Instrument de forma unui clește care servește la ondulatul părului Si: ondulator. 21 (Șîs ~ roșu) Unealtă, vergea sau bucată de fier înroșită la foc, cu care se ard unele răni sau se înseamnă vitele cu marca proprietarului. 22 (Pex) Semnul rămas la vită pe locul înfierat. 23 (Pop; îe) A avea ~ul cuiva A semăna cu cineva. 24 (Pop; îe) Cu ~ul de la el Din proprie autoritate. 25 (Pop; îe) ~ul rău nu se prăpădește Se spune despre omul care e rău din fire și care, de aceea, trăiește mai mult. 26 (Șîs ~ de plug; mpl) Cuțit la plug. 27 (Îs) ~ lat sau mare Tăișul cormanei Si: brăzdar, brăzdător, cormănitor. 28 (Îs) ~ lung sau mic Cuțit mare fixat în grindeiul plugului, care taie brazda. 29 (Iuz; îs) ~ de corabie Ancoră. 30 Lamă de armă tăioasă. 31 (Pre) Ascuțiș de armă tăioasă. 32 (Pex) Sabie. 33 (Îvp; îe) A trece prin ascuțișul ~ului A pustii un ținut, tăind și omorând locuitorii. 34 Bucată de oțel (în formă de drug). 35 (Înv; lpl) Lanțuri, cătușe, cu care erau legați prizonierii, deținuții. 36 Piedică de cai făcută dintr-un lanț. 37 (Îs) ~ vechi Obiecte de metal uzate, care nu mai pot fi utilizate și care se adună spre a fi retopite. 38 (Îe) A arunca la ~ vechi A scoate din uz. 39 (Îae) A nu mai acorda nici o importanță unui lucru. 40 Substanță feruginoasă. 41 (Bot; îc) Iarba-fiarelor sau iarba ~ului Plantă erbacee veninoasă, din familia asclepiadaceelor, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui, căreia i se atribuie proprietăți miraculoase Si: brilioancă, rânduniță (Cynanchum vincetoxicum). 42 (Bot; îae) Roua-cerului (Drosera rotundifolia). corectat(ă)

înveli [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: ~văli, (rar) ~voli / Pzi: ~lesc și (rar) învăl / E: cf slv валити] 1-2 vtr A (se) acoperi cu ceva. 3 vt (Reg) A îmbrobodi mireasa ca pe o nevastă. 4 vt (Reg; îf învăli; îe) A ~ o fată A lua de nevastă o fată urmând ca nunta să aibă loc după întoarcerea feciorului din armată. 5 vt A acoperi o casă cu țiglă, cu tablă etc. 6 vt A acoperi coperta unui caiet sau a unei cărți cu hârtie, material plastic etc. Si: a îmbrăca. 7 vt A acoperi focul, jarul etc. cu pământ sau cu cenușă pentru a-l face să ardă mocnit. 8 vt (Pop; îe) Ca și pisica: sapă și ~lește O persoană fățarnică își ascunde faptele rele. 9 vt (Rar) A astupa o groapă cu pământ. 10-11 vtr (Fig; d. cer) A (se) acoperi cu nori, ceață etc. 12 vr (Îe) Când se ~lește ziua cu noaptea Pe înserate. 13 vt A înfășură urzeala pe sulul dinapoi al războiului de țesut. 14 vt Reg) A trece o țesătură din lână prin piuă. 15-16 vtr A (se) înfășură în ceva. 17 vt (Pfm; îe) Rogojina nu te ~lește O unealtă rea nu poate servi bine.

DISCURS JURIDIC (< fr. discours juridique < lat. juridicus) Discurs rostit de un orator în fața unei instanțe judecătorești, cu scopul de a convinge că un fapt oarecare săvârșit de inculpat cade sau nu cade în vreuna din prescripțiile legii. Aceste discursuri se mai numesc și pledoarii, iar formele lor cele mai frecvente sînt: rechizitoriul, acuzare rostită de obicei de reprezentantul ordinei publice (procuror) si discurs de apărare, rostit de avocat pentru disculparea inculpatului. Un exemplu de discurs judiciar este cel rostit de B.Șt. Delavrancea în procesul de calomnie intentat de I.L. Caragiale publicistului Ionescu-Caion, care-l acuzase de plagierea dramei Năpasta, după Puterea întunericului de L. Tolstoi sau după un fictiv autor maghiar, Kemeny. Ex. „Onorată Curte, cazul pe care-l judecați dovedește, din nenorocire, că o natură rea nu se îndreaptă prin învățătură, că învățămîntul umanitar și universitar uneori înmulțește naturele perverse cu îndeletniciri dezonorante. Prin calomnie se poate vătăma un om în onoarea lui, se poate zdruncina în mijloacele lui de existență, dar se poate, cînd ura nu mai are margini, să izbească în onoarea, în mijloacele de existență și în rațiunea de a fi a cuiva. Pe un Caragiale, care și-a închinat viața întreagă dramaturgiei naționale, a-l acuza că a furat capetele lui de operă, va să zică a-i păta onoarea lui, a-i împuțina mijloacele lui de existență, a-i spulbera chiar și rațiunea de a fi fost pînă astăzi și de astăzi înainte. Ce mai rămîne din onoare, cînd îi răpești renumele? Ce vor mai produce operele teatrale, cînd le tăgăduiești atracțiunea originalității lor? Și ce semnificare ar mai avea o asemenea existență pentru el însuși și pentru ceilalți. Să convingi opinia publică că credința ei în dramaturgul ei a fost o tristă iluzie și o lungă înșelăciune?!”

CINSTEȘ adj. 1. (Mold., Trans. SE) Cinstit, onest. A: De urmează pre cel cinsteș, cinsteș este, și cine urmează pre cel rău, rău este. M. COSTIN. Face la oamini gînduri si înalte priceperi, gingași, cinstesi, îndreptători. CAL. 1762, 241^v; cf. CANTEMIR, HR. ◊ (Adverbial) Nu rău și fără socoteală, ce bine și cinsteș este de viețuit. CANTEMIR, IST. C: Face Ia oamini mari gînduri si înalte priceperi, gingaș, cinsteș, rînduială mare. CAL. 1733, 27. 2. (Mold.) Demn de respect. Dzăule cinsteșule. DOSOFTEI, VS; cf. CANTEMIR, IST. 3. (Mold.) Arătos, chipeș. La stat ,sprinten si cinsteș. DOSOFTEI, VS. Antioh-Vodă. . . era om mare la trup, cinstiș, chipiș, la minte așezat. NECULCE; cf. N. COSTIN; AXINTE URICARIUL; CANTEMIR, HR.; PSEUDO-MUSTE. Etimologie: cinste + suf. -eș. Vezi și cinsteșie, necinsteș. Cf. p r a v e d n i c; c h i p e ș (2), c i l i b i u (2), f a i e ș (2), g h i z d a v.

voie s.f. 1 Voință, hotărîre. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi (BOL.). ◊ (cu referire la Dumnezeu sau, rar, la sfinții creștini ori la alte divinități) Unde este voia lui Dumnedzeu se biruescu toate firile omenești (NEC.). ◊ Loc.adv. Cu voie sau (înv., pop.) de (bună) voie, cu (de-a) voia (cuiva) = intenționat; dinadins. Ca un părinte pedepsești pre cei ce țe-au greșit ție cu voia (MIN.). Peste voia cuiva sau peste voie = împotriva voinței cuiva. Peste voia ardelenilor era aceasta tocmală (COSTIN). Cu voie fără voie sau cu voie (sau ori) fără (de) voia cuiva, de voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, mai mult de silă decît de bunăvoie. Căpeteniile franțuzești luară oarecum cu asalt hotărîrea consiliului de război și regele, de voie, de nevoie, se supuse și el (EMIN.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori a ta, a sa etc.) = involuntar, neintenționat, din greșeală. Fără voia mea am călcat coprinsul tău (ISP.). Loc.adv. De (sau cu) (bună) voie sau de (ori cu) (bună) voia cuiva, (înv.) de (sau cu) a mea (ori a ta, a sa etc.) (bună) voie, cu voie bună = din proprie voință, fără constrîngere; din proprie inițiativă; prin liberă alegere, de bunăvoie. Nici un hoț nu mărturisește de bună voie cînd n-a fost prins asupra faptului. (REBR.). ◊ Expr. (bis.) Fie voia Ta sau facă-se voia Ta = să se împlinească voința, hotărîrea Ta (a lui Dumnezeu). Vie împărăția ta, fie voia ta (BIBLIA 1688). (înv., pop.) A(-i) fi (cuiva) voie ori voia (să...) = a vrea, a hotărî. Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie (CR.). A face (pe sau, rar, în) voie (ori voia cuiva) sau a sluji voia cuiva = a îndeplini voința, hotărîrea, ext. porunca cuiva. Să ne năpustim în pădure... așteptînd să se facă pe urmă voia lui Dumnezeu (SADOV.). A lăsa în voia Domnului (ori lui Dumnezeu, Celui de Sus, Tatălui, Sfîntului) v. lăsa. 2 Dorință; plăcere, poftă, plac, chef. Orice la voile tale Cu răul nu-l scoți la cale (PANN). ◊ Expr. După (ori pe) voie sau după (ori pe) voia (cuiva) = care este conform cu dorința cuiva, care este pe placul sau pe gustul cuiva, fară nici o obligație sau constrîngere. S-ar putea să mor și acolo să nupot trece; asta e după voia lui Dumnezeu (SADOV.). În (sau la) voie sau în toată voia, în voie bună, în voia cea bună, de (sau la) voie = a) în largul lui, nestingherit. Dar de pe la Grumăzești, moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie (CR.); b) fără nici o grijă, fără teama de a greși. Crezi în fine că putem să lăsăm lucrurile să se desfășoare în voia lor? (CĂL.). A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva; a fi la discreția cuiva. Harap Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă (CR.). Voia la dumneata (ca la banul Ghica) = ești liber să faci ce vrei. Voia la d-voastră, domnișorule, răspunse moșneagul (HOG.). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea cuiva. Fu nevoit a mai aștepta încă un an, ca să facă și voia fiului său celui mijlociu (ISP.). A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a fi pe placul, pe gustul cuiva; a fi așa cum dorește cineva. La început făcu sforțări uriașe să fie pe voia tatălui său, dar simți îndată că-i cu neputință (AGÂR.). A-i intra cuiva în voie sau a intra în voile cuiva = a-i face cuiva (toate) gusturile, a face pe plac cuiva; a mulțumi, a satisface dorințele cuiva. Își îndrăgește învățătorul și-i intră în voie (EMIN.). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă îi împung cu ghionti (STANCU). (înv., pop.) A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). Trebui să rabde, să tacă și să se-ntoarcă la oi, dacă îi era cu voia să nu mai capete o scărmănătură (POP.). 3 (înv.) Bunăvoință. Am așteptat porunca și voia bună a măriei tale (SADOV.). 4 Poftă, chef, dispoziție. Vedea că n-are nici o voie de petrecere, că chiar vinul îl bea cu mînie (AGÂR.). ◊ Expr. A-i (sau a-și) strica (cuiva) voia = a (sau a se) indispune. Vădzîndu-l mazîlimea că-i din neam prostu, li să strîcară tuturor voia (NEC.). Voie bună (sau rea) = dispoziție, stare sufletească bună (sau rea). Era o glumă a lor, unul din scurtele minute de descleștare a voiei bune, în încordarea meseriei aspre (PAPAD.). Toată ziua aceea nu putea să se astîmpere de voia rea (DRĂGHICI). Δ Loc.adv., adj. Cu (sau, rar, în) voie bună = vesel, bucuros; bine dispus. Te-aș însoți cu voie bună, Dar stau mai bine lîngă vatră (ARGH.). 5 (mai ales pe lîngă vb. ca „a avea”, „a cere”, „a da”, „a lua”) Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. Dați-mi voie să mă explic (KOGĂL.). ◊ Bilet (sau, înv., răvaș) de voie = adeverință prin care se acordă soldaților, elevilor interni etc. permisiunea de a ieși din cazarmă, din școală etc. Sergentul socoti că nu-i mai trebuie Bucică și-i dădu răvaș de voie (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Cum nu-și pot da ei seama că o revoluție cu voie de la gealații Galatei a încetat de a mai fi revoluție (CA. PETR.). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? (CAR.). ◊ Expr. Nu-i voie sau nu e voie = e interzis, e oprit. - Unde vrei să te duci? – La Dumnezeu, Ivane... – Nu-i voie, zise Ivan (CR.). • pl. voi. /<sl. veche волꙗ.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

burduf s.n. I 1 Peritoneul animalelor. 2 (reg.) Stomacul animalelor erbivore; burduhan. Un burduf (stomac) cald, cum îl scoate din vită (Leon). 3 Bășica boului. ♦ Ext. Bășică de piele uscată de bou care, în trecut, se întrebuința în loc de geam. II 1 Sac făcut din pielea netăbăcită, uneori din stomacul (argăsit) al unui animal (capră, oaie, bivol), în care se păstrează sau se transportă alimente (brînză, faină, apă), bani, tutun etc. ◊ Zic. Din piele de cîine nu se face burduf = din ceva rău nu se poate face un lucru bun. Brînză bună în burduf de cîine. ◊ Expr. Burduf de carte = foarte învățat; tobă de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strîns, încît să nu se poată mișca; a lega fedeleș, a lega cobză. (reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mîncare) = a mînca foarte mult, a se ghiftui. A face pe cineva burduf de bătaie = a-l bate foarte tare (așa cum se bate brînză în burduf). A băga pe cineva în burduful dracului v. drac. 2 Învelitoare de piele pentru picioare la trăsurile descoperite. ◊ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netăiată, prinsă de restul încălțămintei; bocanci făcuți dintr-o singură bucată. 3 Fiecare dintre pungile laterale de la șa. 4 Foaie în industria țărănească. 5 Perete pliat din piele, cauciuc, pînză, material plastic etc., care se pune între două vagoane de călători, pe punțile de comunicație etc. 6 Garnitură de piele sau de cauciuc prin care se leagă două conducte dintr-un motor. III (muz.) 1 Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazinează aerul la cimpoi, la armonică etc. 2 Parte a cimpoiului care se umflă cu aer. ♦ Ext. Cimpoi. 3 Cutia de lemn a instrumentelor cu coarde, care produce rezonanța tonului. IV Analog. 1 Burtă mare la om. ◊ Expr. Femeie cu burduful la gură = femeie aflată într-un stadiu avansat de graviditate. 2 (reg.) Copil mic (grăsuț). 3 Partea convexă a semilunii. 4 (reg.) Copcă în gheață. • pl. -uri. și (reg.) burduv, burduh, burduș, burduj, burtuș s.n. /<cf. ucr. бурдюк „burduf”.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

BĂLĂCĂRI sf. Trans. Vorbă murdară, urîtă: vorbește bălăcării și nimic rău nu se leagă de el (RET.) [bălăcări].

BAN¹ sm. 🪙 1 Mică monetă de aramă (1/100 dintr’un leu) (🖼 338, 339, 340) ¶ 2 La origine, banul trebue să fi fost o monetă cu efigia Banului care pusese să-l bată; mai tîrziu, banul propriu zis avea numai o valoare nominală (= 1/10 dintr’o costandă sau dintr’un potronic = 1/52 dintr’un taler = 1/120 dintr’un leu 1/200 dintr’un ughiu = 1/330 dintr’un galben ¶ 3 pop. Piesă de zece bani, gologan ¶ 4 Moneta cea mai măruntă, de valoarea cea mai mică (comp. PARA): n’am nici un ~; văzu el acum că o mie de vorbe un ~ nu fac (ISP.) ¶ 5 Monetă în genere: ~ul ce s’au aflat mai jos de Roman așa era de mare cît șăștacul (M.-COST.); un ~ de zece, monetă de 10 bani, gologan: fie-care dă gazdei un ~ de zece, pentru gazul ce se arde (BR.-VN.); proverb: ~ul e făcut rotund, lesne se rostogolește; – ~ul rău nu se pierde; – a umbla cu doi ~i în trei pungi ¶ 6 pl. Cantitate oare-care de monetă de ori-ce fel (de aramă, de argint, de aur sau de hîrtie), de unde, pr. ext. avere, stare, bogăție: ~i îndestul și cei proști pot avea, iar mintea întreagă puțini o pot păstra (GOL.) ¶ 7 proverb Strînge ~i albi pentru zile negre, adună, economisește bani în timpurile de belșug, pentru a avea la vreme de nevoie; – pentru ~i își vinde sufletul, se zice de un sgîrcit, de un lacom de bani, care e în stare să facă ori-ce pentru bani; – parcă-l scot ~ii afară din casă, se zice de un risipitor, care nu e în stare să ție banii, ci-i cheltuește pe ori-ce; – azi cu ~i, mîine fără ~i, se zice celor ce vin să cumpere pe datorie, și cărora nu li se poate face credit; – a arunca ~ii pe fereastră, a cheltui banii fără socoteală, nebunește, pe nimicuri; – a mînca ~i cu lingura, a avea bani foarte mulți, a fi putred de bogat; – a-l lăsa în ~ii lui, a lăsa pe cineva în voia lui, să facă ce va voi, a-i da pace; – a da ~i pe miere, a certa, a dojeni aspru ; – ~i au și Țiganii dară cinste nu, se zice acelora cari se fălesc cu avuția lor, fără a fi însă oameni de treabă; – cînd ai ~i, ai și dușmani, cei bogați sînt invidiați de mulți; – ~ii strîngătorului pe mîna risipitorului; – omul fără ~i e ca pasărea fără aripi ¶ 8 Fecior de ~i gata, se zice despre un om care trăește fără să muncească, cheltuind banii părinților ¶ 9 Cu înțelesul pl. se întrebuințează și sg. ban, dar mai ales în maxime și proverbe: ~ul pe om îl orbește și sufletul rău îl spurcă (GOL.); – ~ul e ochiul dracului, banii ispitesc pe mulți, și din pricina lor sînt în stare să facă ori-ce; – ~ul muncit nu se prăpădește; – ~ la ~ trage, cei ce au bani mulți, pe aceia îi favorizează norocul; – ~ul te bagă afund, ~ul te scoate, arată puterea banilor ¶ 10 Mold. (PAMF.), Bănuț (la ou) ¶ 11 Trans. 💎 Banii mîțului (VIC.), părțile cristalizate ale cremenei, care se pot desface în plăci subțiri [👉 BAN²].

FACE (fac) I. vb. tr. 1 A săvîrși, a făptui ceva: ~ bine, ~ rău; nu i-am făcut nimic; cine ce face, lui își face; tace și face; una zice și alta face ¶ 2 A da naștere unui lucru, a crea: Dumnezeu a făcut cerul și pămîntul ¶ 3 A naște: nevastă-sa i-a făcut un băiat; îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil ISP.; parcă era de-acolo de cînd l-a făcut măsa CRG.; Fig.: cum l-a făcut Dumnezeu, cum l-a făcut maică-sa, gol; ~ pui, a făta ¶ 4 🌿 A da roade, a produce: cînd va face plopul pere și răchita vișinele ¶ 5 A produce prin lucrul mîinilor sau cu ajutorul industriei: ~ pîine; ~ brînză; ~ cărămizi ¶ 6 🍽 A găti: ~ bucate ¶ 7 💒 A zidi, a clădi, a construi: ~ o casă; ~ un pod ¶ 8 📝 A compune: ~ versuri; ~ o comedie ¶ 9 🔷 A desena: ~ un plan ¶ 10 Urmat de un substantiv, formează o locuțiune care înlocuește verbul propriu: ~ jurămînt, a jura; ~ pregătiri, a pregăti; ~ chef, a chefui; ~ o plimbare, a se plimba; ~ glume, a glumi; ~ barba, a rade; urmat de un subjonctiv, are înțelesul de a duce într’o anumită stare, a hotărî, a îndemna, a sili, etc.: m’a făcut să plîng; l-a făcut să-și ia lumea în cap; ai să mă faci să nu te mai primesc în casă ¶ 11 A pricinui: ~ plăcere; mi-a făcut mult rău; ~ sgomot; n’a avut grijă s’o acopere (groapa) ... numai ca să-mi facă mie pagubă ISP. ¶ 12 familiar A o ~ cuiva, a-l pedepsi, a se răzbuna: dacă nu ți-oiu face-o eu, apoi să știi că nici dracul nu ți-o mai face ISP. ¶ 13 A preface, a schimba: Turcii au făcut din această biserică o geamie; ~ din țînțar armăsar; ~ ziua noapte și noaptea zi; ~ în două, a tăia: dintr’o lovitură făcu în două spurcata fiară ISP. ¶ 14 A imita, a se preface: îl face pe Englezul; copii veseli, aduși la grădină de bone ce fac pe melancolicele VLAH. ¶ 15 🎭 A juca un rol (la teatru): Aristia avea totdeauna rolurile cele mari: el făcea pe Agamemnon, pe Cesar I. -GH. ¶ 16 A căuta să treacă drept, a voi să pară: îl face pe bogatul; un funcționar uscățiv făcu pe Englezul S. -ALD.; vrei să-l faci pe șiretul? VLAH. ¶ 17 A denumi, a porecli, a zice că este ...: l-a făcut prost; l-a făcut cum i-a venit la gură CIAUȘ., l-a ocărît rău ¶ 18 A numi, a alege, a ridica la un rang oare-care: l-au făcut împărat; m’a făcut general; a da o situație; a căpătui: voiu să te fac om I. -GH. ¶ 19 A da o profesiune, o meserie: l-a făcut popă; l-a făcut pe fiu său avocat ¶ 20 A exercita o meserie: ~ negoț; ~ pictura ¶ 21 A învăța: ~ dreptul: îl trimisese tată-său ca să facă arhitectura VLAH. ¶ 22 A strînge, a aduna, a agonisi: a făcut provizii pentru iarnă; a făcut avere, s’a îmbogățit ¶ 23 A alcătui laolaltă, a fi în total: cît face socoteala? una și cu una fac două ¶ 24 A încheia: ~ pace ¶ 25 A prețui, a valora: îmi cere cît nu face; nu face două parale; trebue plătit pe cît nu face ISP. ¶ 26 A străbate, a umbla, a merge: am făcut 5 kilometri pe jos; popa făcu trei pași înainte și zece îndărăt DLVR.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ. ¶ 27 A serba; proverb: săracul cînd cumpără cămașe, atunci face Paștele ZNN.; ~logodna ¶ 28 A o duce cu sănătatea, cu afacerile: ce mai faci? – nu prea fac bine ¶ 29 Eliptic, a face semn: ~ cu mîna; făcu cu ochiul lui Vodă și ne deterăm jos ... din turn I. -GH.¶ 30 A păsa, a importa: nu face nimic ¶ 31 A avea un raport, o relațiune, o legătură: asta n’are de a face cu înțelegerea de pîn’ acum ¶ 32 A avea relațiune: n’am de a ~ cu el; o să aibă de a ~ cu mine, ca amenințare: va avea să se teamă de mine ¶ 33 A zice: știu totul, făcu el, și-i întoarse spatele; ce face? cum? ce zici? ¶ 34 Prin omisiunea prepozițiunii (cu, din, etc.) ~ devine transitiv în loc de intrans., în expresiuni ca: ce-ai făcut cărțile? (= cu cărțile) pe care ți le-am dat în păstrare? II. vb. intr. 1 ~a ..., a prevesti: cînd trec cioarele în stoluri mari, fac a vreme rea GOR. ¶ 2 ~ cu ulcica, ~ pe ursită, ~ de dragoste, ~ de urît, a fermeca, a vrăji ¶ 3 A se cădea, a se cuveni, a fi convenabil, folositor, etc.: asta nu face pentru tine ¶ 4 A cîrmi, a coti, a se abate, a apuca, a o lua: am făcut la stînga și peste o jumătate de ceas, intram pe poarta curții GRL.; fă ’napoi, că nu-i de tine aici! S. -ALD.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ.. III. vb. refl. 1 A se săvîrși, a se făptui, a se lucra: asta nu se face cu una cu două ¶ 2 Se face ziuă. începe a fi zi; a se face noapte, înnoptează ¶ 3 A deveni: copilul crescu și se făcu mare; de ce creștea, d’aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș ISP.; a se ~ nevăzut, a dispărea; ce te faci acum? ¶ 4 A se preface: se face că n’aude; s’a făcut că nu mă cunoaște; de astă dată fata cea mică se făcu bolnavă într’adins ISP. ¶ 5 A se arăta ( în imaginație, în vis), a i se părea: se făcea că eram într’o grădină frumoasă DLVR. ¶ 6 A i se ~negru pe dinaintea ochilor CRG., a i se întuneca vederea, a-i veni amețeală ¶ 7 A se întîmpla (în întrebări de mirare, etc.): cum se face că n’ai venit și tu? ¶ 8 A îmbrățișa o carieră, o religiune, etc.: s’a făcut popă; s’a făcut catolic ¶ 9 A-i veni, a căpăta poftă de ceva: mi s’a făcut somn, sete, foame; ori ți s’a făcut de însurătoare? S. -ALD. ¶ 10 familiar A veni, a se apropia: fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte DLVR.; fă-te ’n lături, măi creștine! ALECS.; ia fă-te mai încoace nesocotito, să ne ’nțelegem la cuvinte ISP. [lat. facĕre].